Un nene tare destept (destept si ca barbat, nu numai ca om, individ) imi spunea cu ani in urma pe vremea cand eram impreuna, ca ar fi trebuit sa ma nasc barbat. Argumentez imediat. “Cica”, el nu cunoscuse la viata lui prea multe femei care sa –si recunoasca slabiciunile “fizice” de-a dreptul, asa.. fara rusine si care sa asculte de instinct atunci cand “li se pune pata” fara sa se gandeasca la cei din jur (“mai multa traducere” ar fi cam aceasta: se prindea mereu cand il inselam. Se resemnase insa, pricepuse ca .. pe cat de sanatoasa era ideea mea despre familie, pe atat de “alunecoasa” era aceea despre relatii/parteneriat/legaturi oarecare.
Inselatul (la ei, la noi) are la baza intre altele si neputinta de a stapani instinctul. Paradoxal, functionatul pe baza sau “explicat” de instinct e atribuit mai des barbatilor, stiut fiind ca femeile insala din cu totul alte motive, ele sunt mai sentimentale, se codesc, recunosc cu greu (lor, isi recunosc lor) ca se intampla ce se intampla, bla, bla, nu mai lungesc povestea intrucat e cunoscuta deja, nu scriu nimic nou (si oricum a scris recent despre asta un coleg de “platforma”, Marius- in textul “Celei care inseala”).
Instinctul, aceasta treaba serioasa care face parte vrem nu vrem din noi, este uneori atat de puternic, incredibil, incat ingroapa orice ratiune, orice logica, orice gand stabilit dinainte gen “eu nu fac asta/nu sunt asa/sunt mai sus de asta/pot fi mai sus de mine”.
Bulshit.
Bulsit cu B mare cat Intercontinentalul. Instinctul este o hiena. Este un animal de prada care sta la panda si care nu poate sta locului daca in vizorul sau intra un alt animal NUMAI BUN, PERFECT, POTRIVIT, ADEMENITOR. Nici un leu nu va sta ca un caine la soare (ce aiurea suna, stiu!) daca prin fata sa face parada “du-te /vino/du-te /vino” o girafa superba (leu nu e numai un barbat, by the way, am scris leu insa as
