Adrian Păunescu zice azi că a scris acum 20 de ani un roman. Dar, ciudată chestie, nu l-a publicat. De-abia marţi se îndură bardul să-l scoată, la Jurnalul Naţional, împreună cu ziarul, după ce s-a ţinut Tucă de capul lui, zice. Şi-i trage o mulţumire lui Tucă, ca între oameni de cultură. Vinovat de iubire se numeşte romanul, zice, şi e cu nişte amoruri de-ale lui din tinereţe. Dar nu cu nume şi prenume – între timp au mai îmbătrînit persoanele de care s-a înamorat şi nu se mai cade să le dea în vileag, fiindcă nu le-ar spori cota, ci le-ar strica la reputaţie. De unde i-a venit ideea, zice. Îl rugase „suav” distinsul regizor şi om de cultură, Cornel Diaconu care ţinea după revoluţie revista Trup şi suflet, iar în 82 făcuse un film despre Cenaculul Flacăra, să-i scrie ceva despre de-ale trupului şi sufletului său îndrăgostit. Din mărturiile de azi ale bardului rezultă că distinsul om de cultură şi regizor se aşteptase la mărturisiri complete. Dar şi atunci poetul s-a sfiit, zice. Romanul se întîmplă într-un sanatoriu, în munţi. Sanatoriul e condus de un doctor, Andrei Ionescu, în persoana căruia, zice, e mult şi din sine însuşiul poetului. Căci amîndoi se lovesc în 90 de nerecunoştinţa celor cărora le-au făcut bine înainte. Şi de ipocrizie, îşi aminteşte Păunescu. Aici poetul are dreptate în felul lui. În 90 s-a lovit de ipocrizia celor care l-au busculat puţin la intrarea în Ambasada Statelor Unite şi şi-au exprimat pe faţa lui o nerecunoştinţă în stare lichidă. Să fi păţit vreo nerecunoştinţă din asta şi personajul lui, doctorul Ionescu? Nu ştiu, fiindcă, dacă n-a apărut, n-am apucat să citesc cartea, doar acest promo care îmi aduce aminte de un alt roman în care sînt, tot aşa, nişte munţi, un sanatoriu şi ceva amoruri, ceea ce ar putea însemna că lui Adrian Păunescu i-a plăcut Muntele Vrăjit, dacă i l-a povestit cineva, din întîmplare.

Adrian Păunescu