Trecerea de la socialism la capitalism a fost un experiment economic care prin noutatea sa a reprezentat o adevarata provocare atat pentru cei cei si-au asumat raspunderea gestionarii acestui proces, cat si pentru cei care au trebuit sa-l suporte.
Primul partid ce a intrunit sufragiile majoritare dupa Revolutie avea in structurile de conducere preponderent persoanele ce aveau experienta anterioara in administrarea unor componente ale unui sistem economic sau proveneau din mediul universitar.
Adoptarea unei noi Constitutii, umplerea vidului legislativ provocat putin fortat de ideea de renuntare la toate reglementarile legale ale vechiului regim, dar mai ales renuntarea la sistemul de planificare punandu-se astfel bazele liberei concurente au fost gestionate destul de bine de acesti profesionisti proveniti din vechiul buget de cadre.
Era evident ca inlocuirea acestor oameni care detineau in afara unei valori si experiente verificate in ani de activitate si un cerc de relatii in mai toate zonele financiar economice nu se putea realiza prea usor, motiv pentru care in arsenalul confruntarilor electorale partidele de opozitie au introdus argumentul ca acestia proveneau din structurile de decizie comuniste.
Acest pacat era sustinut si prin concentrarea unui tir abil concertat de aluzii la adresa liderului de facto al acestui partid, fost demnitar comunist la inalt nivel, chiar daca acesta iesise din sistem cu multi ani in urma.
Acest razboi de uzura a indepartat pe multi din cei care aveau cunostintele, antecedentele profesionale si abilitatile manageriale in gestionarea programelor macroeconomice, multi dintre ei retragandu-se in activitati private.
Ce a urmat?
Asa se face ca, incetul cu incetul, structurile decizionale sunt atribuite, indiferent de partidul care preia temporar franele condu
