Avea impresia c-ar fi fost posibil să-i vadă pe cei de la Radiohead cântând într-o asemenea hală industrială dezafectată.
Vădit cinematografic în compoziţie, Scotch nu are totuşi material decât pentru un scurt-metraj sau pentru un videoclip un videoclip alb-negru, cu un inginer eşuat la capătul lumii şi o tânără pe role străbătând, detaşată, zone industriale şi străzi apocaliptice, ca într-un coşmar al subdezvoltării şi abandonului. Cititorii care aşteaptă să se întâmple ceva în acest nou loc unde nu s-a întâmplat nimic nu mai vorbesc de cei care aşteaptă un roman cu acţiune şi personaje! vor fi, cu siguranţă, dezamăgiţi, ca în faţa unui film de artă static, alcătuit exclusiv din detalii şi pe care trebuie să-l priveşti cu atenţie încordată. Pretutindeni, apar cuvinte şi imagini-jalon ale descompunerii şi degradării avansate: zidurile au igrasie, metalele se acoperă cu muşchi şi mucegaiuri, totul e ros, destrămat, alterat, ruginit. Obiectele, angrenajele, maşinile se antropomorfizează, luând, cvasi-expresionist, înfăţişarea unor trupuri bătrâne şi muribunde. Există certe înrudiri de sânge literar între Scotch şi reportajul experimental al lui Geo Bogza din 175 de minute la Mizil, cu precizarea că ultimul are un caracter mai dinamic, amplificat progresiv pe firul unei cronologii liniare, în vreme ce romanul Ioanei Bradea mizează pe hipertrofierea până la implozie a caracterului static. Minimalismul narativ şi descriptivismul proliferant au drept obiect o realitate maximalistă dispărută marele complex industrial al Epocii de Aur din care supravieţuiesc numai câteva întreprinderi şi secţii de industrie uşoară, recent privatizate (Fabrica de Sticlă, Fabrica de Ţuică, Fabrica de Aliaje Speciale, întreprinderea de proteze metalice, cea de prelucrare a melcilor etc.). Alături de ele se înşiră, glorios, birturile ieftine de la Betoane, cele mai pro
