Tonul cu care PDL invită PNL la o eventuală împăcare ridică multe semne de întrebare. Democrat-liberalii trebuie să înveţe urgent să negocieze dacă vor să fie luaţi în serios.

Spaţiul de manevră al Partidului Democrat Liberal nu este vast. Este chiar strâmt.

Liderul oficial PDL, premierul Emil Boc, nu are autoritate nici în Guvern, nici în partid, cu atât mai puţin în afara partidului. Motive sunt multe, dar cel mai important dintre ele a fost sintetizat de ambasadorul francez Henry Paul: „deocamdată nu am prea văzut măsurile anticriză ale Guvernului român". Înlocuirea lui Emil Boc în toamnă este astfel mai mult decât un fapt posibil; este o necesitate.

Liderul neoficial al PDL, preşedintele Traian Băsescu va putea juca cu greu rolul de locomotivă pentru viitorul candidat la preşedinţie al PDL. Şi asta nu pentru că Traian Băsescu a declarat că după încheierea celui de-al doilea mandat va pleca pe mare. Ci pentru simplul motiv că prima condiţie ca să sprijini un candidat în alegeri este ca acel candidat să existe. Dar în PDL nu există aşa ceva.

Lipsit de binefacerile unei evaluări generale după prezidenţiale, PDL fierbe pe dinăuntru, preferând jocurile de culise unei reaşezări transparente a treburilor interne. Sub sloganul „alegerile interne sunt pentru învinşi" şi sub umbrela traseismului parlamentar care le-a asigurat majoritatea guvernamentală, democrat-liberalii şi prietenii lor au început anul 2010 bucurându-se de răsplata funcţiilor, a contractelor cu statul şi a menţinerii status-quo-ului. Aripa moralistă, deosebit de activă în perioade electorale, amuţise. Reţeta, oricât este ea de toxică pentru ţară, ar fi putut funcţiona în ani de creştere economică. Dar criza a accentuat nevoia de hotărâri coerente în plan politic, economic şi moral. Or, PDL e rupt pe dinăuntru şi politic (vezi aripa Udrea vs. aripa Blaga), şi economic (vezi priori