Asistăm, cu alte cuvinte, la o criză fără precedent a discernământului. Orice impostură poate fi idolatrizată, orice performanţă poate fi batjocorită.

Regimul comunist îşi făcuse un ideal din omogenizarea radicală a lumii. Viitorul trebuia să lichideze hotarul dintre comunism şi capitalism, în favoarea celui dintâi, antrenat pentru rolul de „gropar" al celui de-al doilea. Visul egalităţii trebuia să aducă specia în beatitudinea entropică a unei mediocrităţi generalizate, cu personalităţi absorbite în mase, cu bogaţi sărăciţi, sate urbanizate, ţărani proletarizaţi, biserici laicizate, artişti „populari", intelectuali înregimentaţi, femei devenite „tovarăşi", copii deveniţi „şoimi", netrebnici (fără activitate) deveniţi „activişti". Se vorbea cu emoţie despre „ştergerea diferenţei dintre sat şi oraş", dintre nou şi vechi, dintre Dunăre şi mare. Bucureştii trebuiau să se transforme în port, ardelenii trebuiau să se transforme în olteni, ş.a.m.d.

Am fi putut spera ca, după 1989, să redescoperim şi să reinstituim bogăţia diferenţelor. Să reaşezăm lumea în proteica ei diversitate, să nu mai luăm simţul ierarhiilor şi al valorilor drept discriminare vinovată, să nu mai tratăm performanţa şi legitimitatea elitelor ca pe o diversiune „elitistă", să nu mai amestecăm borcanele, glisând bezmetic între teritorii naturalmente separate. Dar e suficient să priveşti în jur ca să vezi că speranţa unei asemenea reaşezări în normalitate se năruie de la o zi la alta. Reintrăm într-o indistincţie kitch, într-o confuzie mlăştinoasă, fără repere şi fără contur. Asistăm, cu alte cuvinte, la o criză fără precedent a discernământului. Orice impostură poate fi idolatrizată, orice performanţă poate fi batjocorită. Virtutea respectului e inactuală. Graniţa dintre public şi privat e aruncată în aer de dragul senzaţionalului, calomnia şi şantajul se cheamă „talent gazetăresc". Patro