După intrarea în Uniunea Europeană guvernanţii noştri au crezut că aderarea juridică rezolvă de la sine şi integrarea de substanţă şi au abandonat orice formă de restructurare economică. Mai rău de atât, chiar s-au aruncat cu frenezie să înghită în consumul curent, în salarii din sectorul public şi în pensii, cu mult mai mult decât ar permite veniturile bugetare.

Debutul crizei mondiale, petrecut, vai, în toiul campaniilor electorale din ţara noastră, a surprins întreaga noastră clasa politică preocupată aproape exclusiv de identificarea altor pomeni pe care să le acorde din bani publici, cu senina ignorare a furtunii care se apropia. Iar când aceasta a izbucnit cu adevărat nu se terminaseră toate alegerile de la noi, aşa că - vai, din nou - nici în glumă nu s-a gândit cineva că ar fi timpul să luăm măsuri corective. Trezirea la realitate a venit târziu de tot, când opţiunile se îngustaseră rău, iar adâncimea amputărilor nu putea să nu fie serioasă.

Din păcate, cortegiul veştilor proaste nu se opreşte aici. Cred că de fapt cea mai proastă veste este însăşi incapacitatea clasei noastre politice de a discuta cu seriozitate diagnosticul şi de a adopta un tratament adecvat. Abordarea rămâne de cele mai multe ori în zona politicianismului diletant, de unde primul lucru care lipseşte cu desăvârşire este înţelegerea celor mai elementare legi economice.

Propunerile care vin dinspre stânga sunt într-adevăr "de stânga": impozitarea sever progresivă a veniturilor, cu reducerea impozitelor pentru cei cu venituri mici; mai multe cote pentru taxa pe valoarea adăugată (TVA), pornind de la zero pentru utilităţi, dacă am înţeles eu bine. Aceste propuneri ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Să trecem peste amănuntul că scăderea preţului la electricitate, de exemplu, îi favorizează mai mult pe cei bogaţi decât pe cei săraci (cel care are aer condiţionat vara şi pisc