O dezbatere despre validitatea sau pertinenţa marxismului sau folosul oricărei teorii sociale ar fi binevenită, dacă n-ar fi încărcată de povara obsesiei est-europene legată de rolul şi misiunea intelectualităţii, o obsesie de origine rusească, cum a dovedit Sir Isaiah Berlin în eseurile sale (Russian Thinkers, sub red. Henry Hardy, Aileen Kelly, Londra: Penguin, 1994, vezi pp. 114-135, studiul în cauză a apărut încă în 1955). Această obsesie este pricinuită de condiţiile autocraţiei, apoi ale dictaturii în Rusia, unde independenţa cărturarilor de puterea politică a fost, necesar, definitorie pentru credibilitatea şi autenticitatea lor, iar misiunea emancipatoare ca datoria învăţaţilor într-o stare de servitute socială, morală şi intelectuală prezintă esenţa activităţii creatoare ca fiind identică cu angajamentul politic în favoarea libertăţii.
Judecata unanimă în Europa Răsăriteană sună aşa: sarcina întâi a intelectualului este independenţa faţă de putere. A doua este obligaţia rebeliunii emoţionale şi a criticii raţionale faţă de realitatea socială inacceptabilă. Cea de-a treia este lipsa de încredere faţă de orice politică formală şi instituţională.
Acest verdict unanim a servit bine, ca o busolă, intelectualului sub dictaturi, chiar dacă failibilitatea umană nu a permis ca toată lumea să-l respecte tot timpul. Dar cu toţii am ştiut că tripla judecată pe care o voi numi principiul rusesc era corectă şi străduinţa de a o satisface era un efort meritoriu.
Problema, după 1989, a fost că prejudecata dominantă era în favoarea etichetării noii societăţi ca fiind un sistem de libertate şi pluralism. Această prejudecată sau ipoteză pe care în această epocă am împărtăşit-o activ şi din plin, fiind unul dintre ctitorii noii orânduiri democratice şi republicane în Ungaria (aceeaşi orânduire care se prăbuşeşte în vara anului 2010) a creat pos
