Cumva, în toţi aceşti ani, cu toate poticnelile, cu toate şovăielile, drumul era clar. Unul cu Uniunea Europeană în faţă şi jalonat de chestiuni simple teoretic - economie de piaţă, privatizare, diminuarea rolului statului –, dar foarte puternice din punct de vedere ideologic, şi fără concurenţă. Acum, suntem în Uniunea Europeană, dar efectele concrete ale aderării – reducerea decalajelor, utilizarea cu spor a fondurilor europene – nu se fac simţite. Privatizările sunt acum atât de hulite încât guvernul nici măcar nu îndrăzneşte să pună această problemă, deşi îi arde buza după bani.

Economia de piaţă este blamată ca o economie de escroci, deşi nimeni nu mai are răbdare să vadă imperfecţiunea ei. Nici statul nu se simte prea bine, de vreme ce este condus de politicieni blamabili tot din acest punct de vedere. Ce rămâne încă prestigios este statul asistenţial, statul angajator şi statul de furat. Dar toate acestea nu sunt decât argumente care sprijină ideea proiectului eşuat. Nu pot să cred că cineva din elita activă a României a visat la o un stat asistenţial, la o Româ­nie ca un angajator ineficient, la un stat umflat şi impotent. Şi atunci, cum de Româ­nia lui Năstase, Tăriceanu, Băsescu şi Boc a ajuns aşa ceva? Cum altfel, decât prin contribuţia inestimabilă a acestor personaje obsedate de micul lor joc politic, de sistemul de vasali pe care îl cultivă politica, şi nu de un proiect naţional? Pentru asta au tolerat un stat care a performat doar în corupţie şi greşeli.

Dacă a vorbi de corupţie - dincolo de speculaţie – e nevoie de dovezi juridice, greşelile comise se decontează zi de zi. De ani de zile, guvernanţii au luat cele mai proaste măsuri, una după alta. Au ţintit problemele esenţiale şi au luat decizii exact contrare.

Cu mult înainte de celebra creştere a pensiilor din 2007, aceste decizii s-au succedat împotriva oricărui bun-simţ capabil