14 aprilie 19 iulie 2010
Centre Georges Pompidou, Paris
La intrarea în expoziţie, o voce neutră, a non-spaţiilor, anunţă pasagerii că ar trebui de urgenţă să se îndrepte către poarta numărul 265. De acolo pleacă avioane către Bangkok, Honolulu, Tokyo şi Hong Kong. Lucrarea sonoră îi aparţine artistei Marina Abramović, o piesă din 1972, expusă pentru prima oară la Centrul Cultural al Studenţilor din Belgrad: Airport. Destinaţii imposibil de atins, un număr de poartă şi el la fel de absurd.
O expoziţie care despaţializează din primele minute şi îl plasează pe vizitator într-o dimensiune suspendată. Traseul expoziţional porneşte sinuos: lucrările se succed pe măsură ce tu virezi stânga/dreapta. Discursul este unul deschis-închis, privat-public, refugiu-expunere totală. Video-urile, instalaţiile sunt aşezate pe panouri care par imediat modulabile, elastice, panouri care, întinse în întreg spaţiul, compun un zigzag imens. Parcurgi rupturi continue, mişcări cotite cărora li se opune un singur lucru direct: privirea. Design-ul expoziţiei îi aparţine tinerei artiste poloneze Monika Sosnowska. Zigzagul Monikăi, o insulă autonomă, îţi spune că operele trebuie cucerite treptat. Locul care aduce cu o graniţă devine imediat un nou început. Nu ştii când şi unde se termină expoziţia sau cât mai durează. E un box cu tine însuţi, ca în filmul artistului Ion Grigorescu, Box, din 1977, sau o încercare de ştergere a identităţii printr-o implozie extremă, ca în Removing Romania, un performance din 2003 al lui Dan Perjovschi, operaţia prin laser de eliminare a tatuajului România de pe umărul stâng, aplicat tot într-un performance, în 1993; două lucrări prezente în expoziţie. La finalul vizitei, te-ai întors de unde ai plecat. Cercul se închide: evadarea nu a reuşit, ajungi tot acolo, în Vest, ieşit proaspăt dintr-un Est artificial, recompus exclusiv artis
