În fiscalitatea românească totul este imponderabil. Taxele sunt subiect de dezbatere. Ele s-ar putea mări, nu se ştie încă precis când, cum şi care. Contabilii firmelor mici caută soluţii pentru evitarea unor biruri, iar liber-profesioniştii, în fapt, şomeri în mare parte, nu înţeleg deocamdată ce vrea Fiscul de la ei şi caută joburi peste mări şi ţări. Multinaţionalele au îngheţat cheltuieli pe care le pot evita, cum ar fi cele de publicitate, până când se va contura o certitudine în privinţa fiscalităţii româneşti.

Nevoia de bani a statului este perfect explicabilă în miezul acestei crize care capătă din ce în ce mai mult o coloratură autohtonă. Însă responsabilii lasă, uneori, impresia unei mâini nesigure pe butoanele economiei. Desigur, nu este condamnabilă discuţia pe tema fiscalităţii, însă pentru a deveni o dezbatere cu sens ea trebuie purtată într-un cadru mai larg, în care prezenţa specialiştilor este obligatorie. Altfel, astfel de mărturisiri privind posibilitatea unei reforme fiscale profunde, cum ar fi de fapt abandonarea cotei unice, sunt sterile, neprofitabile şi sfârşesc prin a aiuri tot contribuabilul.

Dilema cotei unice

Recenta ieşire la rampă a ministrului Finanţelor, Sebastian Vlădescu, aceea în care a povestit că actualul sistem fiscal, cu o cotă unică de 16%, nu mai poate susţine un buget calibrat pe o economie încă în recesiune, demonstrează faptul că România este, vorba sloganului turistic, mereu imprevizibilă. Vlădescu spunea că în laboratoarele Finanţelor se lucrează la un sistem de impozit pe venitul global, în trepte mici, cu deduceri pentru pensii şi asigurări de sănătate private. Ministrul Finanţelor a vorbit şi despre controversatul impozit forfetar, luat în devălmăşie de la toate firmele mici, chit că au sau nu profit sau istorie de afaceri, pe care îl consideră încă util. O singură veste bună, din perspectiva filoso