Americanii îl confundă cu un resort de lux iar fanii Madonnei ar pune pariu că este locul misterios din melodia „Secret Garden". Palatul Fontainebleau își poartă cu discreție statutul de refugiu al exilaților celebri.
Distanța dintre bulevardul Champs-Élysées și castelul Fontainebleau se parcurge la fel de rapid precum șoseaua București-Ploiești într-o zi fără mare trafic rutier. Diferă, însă, considerabil, numărul „navetiștilor". Ca turist plecat din Paris într-o vizită la casa lui Napoleon Bonaparte, nu este nicio mirare dacă turul rezervat cu o săptămână înainte are un singur călător: pe tine însuţi.
Îndreptându-mă spre Fontainebleau într-o zi de vară franceză dogoritoare, m-am simţit ca și cum urma să realizez un reportaj în exclusivitate, doar că „exclusivitatea" era deja veche de 300 de ani. „Am avut mulți turişti din SUA care credeau că palatul face parte din aceeași rețea cu SPA-ul Fontainebleau din Florida", încearcă ghidul o glumă cu unicul său client (adică eu!), înfigând, tovărăşeşte, încă un cui în reputaţia americanilor „însetați de cultură". Ironia lui cu trimitere la „prietenii" de peste Ocean mi-a amintit instantaneu de francezii eleganți, cu aer aristocratic, care priveau cu grimasă de dispreț tenișii din picioarele yankeilor dintr-un restaurant parizian exclusivist, exclamând, cu un oftat resemnat: „Ils sont des americans...".
Totuși, dacă ştii câte ceva despre trecutul regiunii Fontainebleau, numărul mic de turiști - fie ei și americani visând la resorturi de lux de acum trei secole - pare să respecte firea istoriei. Asta pentru că palatul şi pădurea Fontainebleau nu sunt nici SPA, nici grădina secretă despre care cântă Madonna („Somewhere in Fontainebleau/Lies my s
ecret garden"), ci mai degrabă străvechea destinație a... exilaților. Pe scările de piatră ale palatului, în ceea ce se numește până în ziua de azi „La c
