Este vorba aici despre Kant, în primul rând, şi apoi despre tot ceea ce provine de aici ca ştiinţe umane. Şi încă, dacă rămânem în agora democratică de astăzi, vorbim despre o estetică, tinzând să fie asimilată domeniului judecăţii de gust, acolo unde întrebările puse nu mai vizează decît individualitatea accidentală, ireductibilitatea la concept indexate, în cel mai bun caz, eticii lui îmi place sau nu-mi place. Dar estetica însăşi, în accepţia ei modernă, deşi nu vulgară, înseamnă (încă) altceva. Am aici în vedere o definiţie pe care o oferă Jacques Rancičre: estetica, scrie el, nu e o ştiinţă care se ocupă de artă, ci un mod de gândire prin care se poate spune ceea ce face ca lucrurile artistice (les choses de lart) să fie în acelaşi timp lucruri de gândire (Inconştientul estetic, 2001).
Estetica, deşi separată de ontologie, nu trebuie să desfidă inteligibilul, cu riscul, altminteri, de a fi abandonat de orice posibilitate de întemeiere sau, măcar, de punere în chestiune (tot o întemeiere, la rigoare). Cu alte cuvinte, luate din alt limbaj, estetica şi noetica stau împreună, hrănind cunoaşterea, într-un raport a cărui explicitare ar traversa întreaga istorie a gândirii occidentale, de la Platon şi Aristotel, trecând prin medievali, prin empirişti, senzualişti, ajungând la Kant şi apoi, de acolo până azi, topindu-se vertiginos în opera catafatică şi poate diafană a lui, să spunem, Jean Baudrillard. Felul în care sensibilul şi inteligibilul conlucrează la perpetuarea figurii antropologice moderne nu pregetă, din pricini culturale fastidios de enumerat, să consacre în centrul cunoaşterii spre disperarea epistemologică a multora dintre noi sensibilul. Că acest marş al esteticii a fost încetinit ba de pozitivismul din secolul al XIX-lea, ba de avangardele teoretice franceze de după 1945, ba de moda cognitivismului (măcar ca influenţă metodolog
