O să consider „mica literatură“ un nume de alint şi de mîndrie totodată. Oricum, şi Bucureştii se mîndreau odată cu numele „micul Paris“.
Cineva spunea, şi cred că pe bună dreptate, că scriitorul român nu se poate abţine să fie genial. Sună bine trebuşoara asta, numai că, de obicei (şi mai ales la noi), geniile au parte de o largă recunoaştere internaţională (nu?) de-abia după... confirmarea trecerii dintre cei vii. Şi atunci? Ce-i rămîne autorului român?
Cred că, în general, îi rămîne văicăreala. Că în România nu se poate trăi din scris. Că în România nici măcar nu poţi publica o carte dacă nu plăteşti, dacă nu ai pile sau dacă nu ai o editură proprie. De-astea cu NU, că e mai uşor să NU, decît să DA.
În mare, toate proverbele, zicătorile, ghicitorile şi cimiliturile, giumbuşlucurile, glumiţele astea sînt adevărate şi cînd vorbim despre fantasy & science fiction. Pentru că scriitorii noştri de F&SF tot români sînt şi ei, dacă nu cumva sînt născuţi mai cu Internetul la căpătîi şi limba română este a doua limbă (uneori învăţată doar citit/vorbit, mai puţin scris), caz în care nici că-i interesează publicarea în Românica noastră care, nu-i aşa?, nu plăteşte la nivel profesionist (măcar cinci cenţi pe cuvînt) etc.
Scriitorii români de F&SF poate că nu visează la Nobel (fiind ei mai realişti şi văzînd că nici alţi scriitori de F&SF din lume nu prea au ajuns în căciula de unde se extrage numele viitorului deţinător de coroane suedeze), dar, cu siguranţă, au şi ei zeii lor. Iar aceştia se cheamă Hugo (premiile fanilor la convenţia mondială de SF), Nebula (premiile acordate de Asociaţia Scriitorilor de Science Fiction şi Fantasy din America), World Fantasy (premii acordate de un juriu cu ocazia convenţiei mondiale de fantasy) etc., că doar premiile majore din domeniu (SF, F, plus H de la Horror) sînt vreo zece. Un premiu de acest nivel nu înseamnă u
