A vorbi despre literatură de consum în România mi se pare uşor exagerat. Noi nu avem literatură de consum în sensul consacrat al termenului, adică literatură scrisă pentru publicul larg şi al cărei scop să fie, în esenţă, unul comercial. Sau, dacă există aşa ceva, este o literatură de consum ratată, care nu îşi atinge ţinta, adică nu se prea consumă. Duse sînt vremurile cînd Pavel Coruţ făcea turnee prin ţară şi strîngea sute de oameni la fiecare întîlnire cu publicul, nesăţios să afle ce mai fac securiştii lui Zamolxe cu bubulii. Uitaţi sînt anii cînd sexul slab aştepta cu înfocare o nouă carte scrisă (sau semnată cu numele) de Sandra Brown. Nici autori de înaltă ţinută precum Andrei Pleşu sau Horia-Roman Patapievici, care, datorită paradoxalului suflet al cititorului român, se vindeau în tiraje de zeci de mii de exemplare (adică erau „comerciali“), nu mai sînt la fel de căutaţi ca odinioară.
Nu, noi nu prea avem literatură de consum. Avem televiziune de consum, avem tabloide de consum. Literatură nu. Doar volumele lui Dan Puric sînt vînate cu miile de cei dornici să li se dezvăluie tainele lumii, ale românismului, ale sufletului neamului sau ale ortodoxiei noastre milenare. Numai că, în realitate, şi aici şi-a vîrît audiovizualul coada: cititorul de Dan Puric caută de fapt produsul secundar al personajului media, al actorului care îl vrăjeşte la televizor cu limbajul corpului, cu gesturile, mimica şi retorica sa – de consum, desigur.
Ce-i drept, mai există şi traducerile. Codul lui Da Vinci, romanul lui Dan Brown. Sau seria „Harry Potter“ a lui J.K. Rowling. Sau trilogia Millennium a lui Stieg Larsson. Dar toate acestea (ca şi Dan Puric) sînt mai degrabă accidente izolate decît cazuri exemplare ale unui fenomen general. La prima vedere, ele ne încadrează în normalitatea consumistă globală, deoarece toţi cei trei autori citaţi s-au bucurat de un succe
