In 1990, valoarea bunurilor produse de industria prelucratoare era de aproximativ 46.3 miliarde de dolari, iar numarul salariatilor angajati in acest domeniu ajungea la aproape 3.5 milioane. Dupa 10 ani de “restructurare”, perioada in care marile combinate ori au ajuns mormane de fiare vechi, ori in cel mai bun caz au continuat sa functioneze dar la capacitate redusa, valoarea productiei a ajuns la 19 miliarde de dolari, iar numarul salariatilor la 1.7 milioane, scrie Cristian Orgonas pe blogul sau.
A venit insa perioada de boom economic de dupa anul 1999, multinationalele au investit (zeci de) miliarde de euro in fabrici noi si/sau modernizarea celor vechi, astfel ca in anul 2008, valoarea productiei a ajuns la 113 mld dolari, in timp ce numarul muncitorilor a continuat sa scada.
In 1990, un muncitor angajat in industria prelucratoare producea anual bunuri in valoare de 13.400 dolari. In 2008, productia pe cap de muncitor a ajuns la 86.900 dolari, restectiv de 6.5 ori mai mult. Spre comparatie, un american produce anual bunuri in valoare de aproximativ 280.000 de dolari.
Concluzia – acesta este rezultatul unei piete libere si concurentiale, iar cei care il plang pe Ceausescu ar trebui sa se gandeasca daca asa ceva ar fi fost posibil inainte de 1990. O productie mai mare pe cap de muncitor inseamna produse mai ieftine, inseamna salarii mai mari, inseamna progres economic.
Cu toate acestea, mai avem mult pana departe. Recent am aflat ca SUA a fost intrecuta de China la consumul total de energie, insa PIB-ul Chinei este de trei ori mai mic. Ce inseamna asta? Inseamna ca asiaticii consuma mult mai multa energie decat americanii pentru a produce acelasi bun.
Acesta este si situatia Romaniei. Datele Eurostat arata ca economia romaneasca este a doua cea mai ineficienta din UE, dupa Bulgaria. Spre comparatie, pentru a p
