“Close your eyes, close your eyes/Breathe the air, out there/We are free, we can be/ Wide open” a inceput Dolores O’Riordan sa cante de cum a pasit pe scena de la Zone Arena, ieri seara, la ora 21.00. Si timp de o ora si jumatate a tinut in priza aprope 10.000 de oameni cu energie, modulari vocale si versuri clare, ritmic revarsate de pe scena si intoarse la unison de cei prezenti, cu mainile in aer.
Irlandezii din Limerick – Dolores O’Riordan, Noel Hogan, Mike Hogan si Fergal Lawler – n-au utilizat “artificii” concertistice: au avut un spectacol de lumini simplu, decent, potrivit, si in rest s-au bazat pe ce stiu ei sa faca mai bine: sa cante impreuna, sincer, bucurosi.
Au multumit prin intermediul solistei pentru ca au fost asteptati 20 de ani si au aratat ca inca isi merita locul in randul celor mai bune trupe live de rock alternativ si nu numai.
Am vazut oameni de vreo 40 de ani ragusiti de atata cantat, tineri de 20 extaziati si mult multi baieri si fete in jur de 30 emotionati si cu totii intr-un nemaipomenit vibe pozitiv.
“Cat e de frumoasa/ draguta/minunata”, “Ce bine canta, uau!”, “Mama, ce bun e tobosaaaarul”, “Frate, cat de bine suna live”, “Bai, imi amintesc toata versurile, ce chestie!”, “Man, chiar crede ce canta”, “Cata energie, ce frumooos”, cam asta am auzit in jurul meu aseara.
Lumea nu era pusa pe pileala, desi a fost alcool din belsug (Redd’s s-a ocupat de asta), mai gusta din cand in cand un biscuite, o portie de naschos sa-si mai traga sufletul. Pentru ca femeia asta superba, de care s-au amorezat dupa 2 piese mai toti barbatii singuri si cu un dram de sensibilitate de pe-acolo, a deschis elegant usa sufletelor, a rascolit prin toate gandurile si emotiile trecute, framantate, le-a mangaiat pe cele asezate, a inspirat la calatorii mentale rapide in timp si spatiu ca intr-un exercitiu reusit de hipnoza s
