Dacă ar fi să creăm un “brand” de ţară, care să nu caute să “vândă” imaginea ei peste hotare, dacă ar fi să trăim într-o lume cinstită, hotărâtă să-şi vadă adevăratul ei chip, atunci cu siguranţă că România ar putea fi botezată, fără nici un dubiu, “ţara în care visele mor”.

Fiindcă dacă amfost într-adevăr consecvenţi într-un domeniu, atât ca ţară,cât şi, cu siguranţă, în alegerile personale, acesta a fost seninătatea cu carene-am ucis propriile vise. Şi vorbesc aici, atât pentru ţară, cât şi pentrudestinele personale, despre visele care cu siguranţă meritau să devinărealitate; visele acelea care necesitau curaj şi asumare, tocmai fiindcă nuerau vise minore, ci chiar cele care prin materializarea lor ne-ar fi pus, ca ţară şi ca indivizi, într-o lumină în care poate am fimeritat. Cineva poate spune aici următoarea frază: “Oameni mici, destine mici,naţiune mică - vise mici”. Dar această butadă poate fi adevărată doar în parte. Fiindcă numaivisele mari, cele care necesită curaj şi asumare, numai acele vise care prinforţa lor imaginativă te înalţă pot fi, prin transpunerea lor în realitate,visele care să schimbe destinele în esenţa lor. Octavian Paler are dreptatecând spune: “Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţapersonalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.” Scriitorul aînvăţat bine: această frază i se potriveşte atât României, cât şiindividualităţii majorităţii oamenilor care se nasc, trăiesc şi mor în România.Trecutul nostru, ca popor, nu este unul cu care să ne mândrim întotdeauna saucu asupra de măsură. Oamenii politici pe care istoria îi consemnează îndiferite feluri (depinde de cine scrie această istorie) nu sunt întotdeaunaexemple de moralitate sau patriotism. Dacă aveţirăbdarea să citiţi memoriile extrem de acide, dar şi cinice ale lui ConstantinArgetoianu, mai ales volumul 10, ultimul, de altfel, vă veţi edifica.