Economia internă a înregistrat în perioada 2000-2008 cea mai bună evoluţie din ultimele decenii. După aproximativ 10 ani de tranziţie (1990-1999), PIB-ul României a crescut pe parcursul a 9 ani consecutiv (ritm mediu anual de aproximativ 6%). Motorul acestei perioade prolifice a fost mecanismul exporturi / investiţii, cu efecte pozitive pentru consumul privat. La începutul anilor 2000 România prezenta o serie de avantaje comparative şi competitive: negocierile de aderare la structurile euroatlantice; poziţia geografică; dimensiunea pieţei interne (ca populaţie); costul redus cu forţa de muncă; gradul redus de privatizare, etc.

Toţi aceşti factori au constituit un catalizator pentru investiţia străină. Astfel, am asistat la influxuri semnificative de capital străin, atât sub forma investiţiilor străine directe, cât şi a investiţiilor de portofoliu. Investiţiile directe au determinat crearea de locuri de muncă, contribuind la dinamizarea pieţei forţei de muncă, puternic afectată de procesul de tranziţie. La rândul ei, dinamizarea pieţei forţei de muncă (creşterea ofertei de locuri de muncă, dar şi a salariilor) a determinat o evoluţie favorabilă a consumului privat (mai ales pentru bunuri de consum îndelungat, după aproximativ 1 deceniu de letargie).

Totodată, am asistat la influxuri de capital străin pe bursă şi pe piaţa imobiliară. Astfel, am observat o creştere a venitului real disponibil al populaţiei. Mai mult, accesul la creditare a fost facilitat, în special în anii premergători crizei. În 2007 (anul integrării) economia internă se afla într-o stare de beatitudine (economia "clocotea"). Numai că, din punct de vedere fundamental, această stare de euforie nu era sustenabilă. În primul rând, funcţionarea economiei în perioada premergătoare crizei a determinat acumularea unui deficit de cont curent ridicat. Totodată, pe segmentul imobiliar se înregistrau