- Asa de mult imi place mirosul si moliciunea otavei..., parca ma lesina... Vara anului 1957 era tare secetoasa si iarba de pe islazul satului Ghireni disparuse. Vitele umblau flaminde cit era ziua de lunga si asteptau venirea serii ca sa se indestuleze cu buruieni, aduse in saci enormi de catre stapinii lor. Oamenii mergeau la padure sau prin ogoarele cu porumb si floarea soarelui si culegeau fin uscat, volbura, laptuca, limba sarpelui si alte buruieni care, in general, cresc si fara apa. Intr-o vaioaga, in care era apa in timpurile normale, acum crescuse o iarba verde buratec, suculenta si moale ca matasea de porumb in pirg. Proprietarul, Gheorghe Bulhac, era mindru ca el putea hrani vitele din belsug cu otava aceasta, invidiata de toti. Dupa ce ca Bulhac asta avea asa un noroc, mai si fusese zamislit ca un fat frumos, indraznet si sugubat, incit femeile nu-i puteau servi niciodata un „nu" categoric. Numai Saveta tontalaului de Adrian Lupu se codea si se sclifosea, de il enerva pe Bulhac la culme. Duminica, toata lumea iesea in mijlocul satului, la caminul cultural, si bea samahoanca, statea la birfe, juca poarca sau se prindea la joc in scirtiitul scripcii lui Costache Aduculesei. Pe la chindie, cei mai gospodari sau cei cu alte interese mai ascunse plecau dupa buruiana pentru vite. - Du-te tu, barbate, spune Saveta cu jumatate de gura. - Imi ajunge toata saptamina. Mai du-te si tu, spune batos Adrian Lupu. Femeia pleaca grabita si Lupu priveste mindru la ceilalti, spunind parca: - Vedeti ca-mi stie de frica? Gheorghe Bulhac, in acest timp, cosea otava si apoi, cu grebla de fier cu cinci colti, aduna in gramajoare pretioasa hrana pentru animale. Isi aducea aminte ultima discutie cu muierea lui Lupu. - Asa de mult imi place mirosul si moliciunea otavei..., parca ma lesina... Omul a bagat la cap preferintele femeii, a pus grebla in caruta, coasa intr-un loc mai feri