În nenorocirea pe care o reprezintă pe termen lung pentru România acordul cu FMI - în ciuda poveştilor despre salvarea statului debitate de ofi-cia-li-tă-ţi guvernamentale sau ale băncii centrale -, instituţia financiară de la Washington a făcut şi un lucru bun: a relaxat semnificativ ţinta de inflaţie pe acest an de la 3,5% la 7,9% (aşa, ca să nu apară cumva cifra 8!). Oficial se spune că s-a procedat astfel în contextul majorării TVA.
La o analiză atentă, se constată că inflaţia nou-ţintită este mai mare decât cea previzibilă prin adăugarea impactului creşterii TVA la inflaţia-ţintă anterioară. Teoretic, impactul maxim al creşterii TVA cu 5 puncte procentuale ar fi trebuit să fie de 4,2%. Iar în practică impactul concret va fi o rezultantă între creşterea cel mai probabil superioară a preţurilor în activităţile şi sectoarele monopoliste (precum exploatarea resurselor, distribuţiile energetice, utilităţile publice şi băncile), în care agenţii economici pot transfera totul (şi chiar mai mult prin speculă) asupra consumatorilor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, sporirea probabil inferioară a preţurilor în activităţile şi sectoarele unde există concurenţă şi presiune inversă din partea consumului şi unde încercarea de a transfera totul asupra consumatorilor se va lovi de reducerea vânzărilor, indusă şi de scăderea cu 25% a câştigurilor propriu-zise ale celor 1,3 milioane de bugetari.
Ţintirea unei inflaţii peste impactul cel mai probabil al creşterii TVA are, se poate presupune, o altă semnificaţie şi tocmai acesta, în mod paradoxal, este lucrul bun!
Chiar în sine, dincolo de dimensiune, modificarea în sus a ţintei de inflaţie are o enormă semnificaţie. Inflaţia este fixismul FMI şi, ca urmare, instituţia de la Washington prescrie invariabil oricărei ţări aflate sub un program FMI să aibă de la an la an o inflaţie mai mică! Să subliniem, indifer
