De curînd, cel de-al treilea film al lui Cristi Puiu, Aurora, a cîştigat premiul secţiunii competiţionale „East of the West“ la Festivalul de Film de la Karlovy Vary. Aurora a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Cannes în secţiunea „Un Certain Regard“, iar la TIFF a avut o proiecţie specială în cadrul „Zilelor filmului românesc“. Aurora i-a entuziasmat pe unii, alţii n-au rezonat şi i-au reproşat fie lungimea excesivă, elipsele sau faptul că nu „explică“ ce-i cu Viorel sau cine sînt victimele sale. Am vorbit cu Cristi Puiu în mai multe „etape“ despre intenţiile auctoriale, riscurile pe care şi le-a asumat cînd a decis nu numai să facă un film despre un om care ajunge să ucidă, dar să-l şi joace, reacţiile pe care le-a stîrnit filmul său, prejudecăţi, disconfortul spectatorului şi comparaţiile ajutătoare.

Cum ai ajuns la povestea „poliţistă“ din Aurora? Pleacă ea de la un caz real?

Nu pleacă de la un caz real, ci de la mai multe. Lucrul care mă interesa era să văd ce raport de forţe se instaurează între anchetator şi criminal, între criminal şi mine, un spectator, şi tot ce reuşeşte să spună un criminal despre ce a făcut. După 2005, am văzut o serie de emisiuni cu criminali (una dintre ele se numea Poveşti întunecate, pe TVR). Dar, înainte de asta, fusesem un cititor obişnuit, banal, de romane poliţiste. Cred că toţi avem, între 13-15 ani, o astfel de perioadă, în care citim multe romane poliţiste. Şi sînt şi iubitor de filme poliţiste… Dar interesul meu n-a venit neapărat de la acele reportaje văzute. Ororile se întîmplă în fiecare zi, e suficient să deschizi televizorul, să accesezi Internetul etc.

Crimă şi pedeapsă, Străinul, Tunelul, Procesul lui Kafka sînt cărţi care m-au format. Fiind cumva pregătit de cărţile astea, emisiunea aceea n-a făcut altceva decît să-mi stîrnească interesul pentru crimă şi pentru toate „de ce“-urile din