Nu. Nu simpatizez băncile. În anii de boom mi se părea că aruncau cu banii, iar deschiderea de sucursale şi agenţii la fiecare parter de bloc mi s-a părut suspectă. În 2008 nu m-am autoinclus în corul monoton al celor care repetau obsesiv sintagma "sistem bancar solid". În 2009 nu am fost printre cei care plângeau de mila băncilor crezând că reducerea rezervelor minime obligatorii va conduce la o iluzorie "reluare a creditării". Nici în acest an nu am crezut că vor fi "motorul" vreunei relansări economice. Am lipsit de la spectacolul în care s-au recitat aceste clişee. În plan personal, am avut relaţii cu băncile doar pe partea de intermediere şi de economisire. Calitatea de debitor mi-a fost străină. În primul rând pentru că nu am avut vreun business aducător de randamente superioare de finanţat. În al doilea rând pentru că nu înţeleg nici în ruptul capului sensul vieţii în leasing. De ce să plăteşti dobândă pentru a avea azi ceva pe care l-ai putea cumpăra mai târziu cu bani mai puţini economisind?

Pe de altă parte, sunt surprins că băncile sunt suduite tocmai de cei care le-au trecut (prea des) pragul. Ba că realizează profituri spectaculoase, ba că au comisioanele şi dobânzile prea ridicate, ba că nu acordă credite. Motivele sunt numeroase. Când ratele se plătesc din ce în ce mai greu, când prelungirea liniilor de finanţare e tot mai costisitoare şi dificilă, când accesarea unor credite noi devine împovărătoare sau restrictivă este de înţeles să fii supărat. Cum să nu te înfurie băncile care se lăudau cu aşa profituri în anii trecuţi?

Dacă în cazul populaţiei care are, într-adevăr, un nivel de educaţie financiară precar (altfel poate nici nu ar fi ajuns în stadiul de debitori cu îndatorarea până la gât şi cuţitul la os) ofurile scrâşnite despre "sclavia" la bănci sunt de înţeles, totuşi astfel de atitudini sunt mai puţin explicabile când vorbim des