Datorită părinţilor, dar şi anturajului, am crescut într-un ecumenism cultural fără limite. Nici măcar pentru o clipă n-am întrezărit vreo contradicţie, concurenţă sau nepotrivire de caracter între Pink Floyd şi Mozart, între Rembrandt şi Andy Warhol, între Zboară cocorii şi Blow Up. Evident, o melodie sau alta putea să placă sau nu oricăruia dintre noi, dar nu din cauza apartenenţei la un gen, specie, stil.
Pe la 13 ani am făcut un crush pentru Cireşarii lui Constantin Chiriţă – carte pentru copii şi tineri rămasă fără termen de comparaţie în literatura română pînă azi, o jumătate de secol după ce-a fost scrisă. Am citit fiecare volum de vreo douăzeci de ori, poate treizeci chiar, din scoarţă-n scoarţă. Unul dintre ele l-am recitit ultima oară acum cîteva luni. Atunci, în adolescenţă, după Cireşarii a urmat Estetica lui Benedetto Croce. Nu era o încercare de compensare, nici vreun teribilism. Pur şi simplu mi-o recomandase un prieten şi în gaşca noastră se dezbătea tema. Aşa mergeau lucrurile.
Am rămas cu gura căscată atunci cînd am înţeles că, pentru unii, ar exista genuri literare minore şi majore. Era cam în aceeaşi perioadă în care începeam să aflu, stupefiat, că pentru unii ar avea vreo importanţă etnia. În anturajul meu, subiectul nu exista. Cum nu exista cel al stării materiale sau al poziţiei sociale. Habar n-aveam cît cîştigă tata – nici părinţii altora (ştiam în schimb multe preţuri, căci eram trimis la cumpărături). Tatăl unei prietene era consul la Madrid. Era o informaţie cu exact aceeaşi greutate ca aceea că e brunet.
Horribile dictu
La vremea respectivă descoperisem deja SF-ul, pe toate căile, de la Nebuloasa din Andromeda la Asimov, dar şi uitatul Camil Baciu (Revolta creierelor); umorul – de la Zoşcenko, Ilf şi Petrov la Jerome şi Allais, dar şi Karinthy Frigyes; în fine, genul poliţist – de la Agatha Christie la Raymond Ch
