Era o zăpuşeală cumplită şi se făcuse deja ora 4, cînd am ajuns la Bubu acasă. Era singură, dar ştiam că asta nu poate dura mult. Întotdeauna a avut casa plină de oameni. Pe unii îi cunosc, pe alţii mai puţin şi sînt destui cei care apar doar o singură dată, aduşi de alţii. M-a fascinat întotdeauna universul de acolo, un fel de căsuţă cu surprize, în felul cutiei cu bomboane de ciocolată a lui Forrest Gump („Life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.“).
N-a trecut mult pînă a venit Shoby. Un tip înalt, solid, cu părul prins în coadă, îmbrăcat lejer şi cu nişte brăţări şi inele de argint. Nu ştiu dacă i-am inspirat eu încredere, dacă s-a prins din atitudinea lui Bubu că sînt „OK“, sau dacă pur şi simplu era plictisit de căldură. Cert este că el a deschis prima dată subiectul. „Iar m-am văzut cu bou’ ăla de Sfoară. E a doua oară cînd vrea marfă de la mine şi nu-mi dă banii… Da’ ce?! El crede că-s prost?! I-am zis că-i rup capu’ dacă n-are banii mîine.“ Se uită la mine şi ridică din sprîncene: „Tre’ să fii rău cîteodată că altfel rămîi de fraier. Nu-i aşa mă…? Cum ai zis că te cheamă?“ I-am răspuns că Mircea şi de atunci n-a mai uitat. Are o memorie excepţională. De altfel, mi-a şi spus care sînt calităţile pe care trebuie să le aibă un dealer în general, şi cum au început ele să conteze şi la noi prin ţară din ce în ce mai mult. „Trebuie să ţii minte feţe, situaţii, nume şi calcule de bani. Aici nu merge aşa cu lasă mă că-mi dai tu cînd ai…“
Cînd i-am zis că statisticile oficiale vorbesc de vreo 35.000-40.000 de consumatori frecvenţi în România, a rîs cu poftă: „Bă, eşti prost? Sînt mult mai mulţi“. Dacă îl întrebi pe Shoby, el îţi va spune că statisticile astea nu contează decît pentru socoteala cash-cavalului. Pînă la cei 27 de ani pe care îi are n-a întîlnit vreun om de vîrsta lui care să nu fi încercat, cel puţin o dată,
