Luni îmi propusesem să scriu un text bun, unul care să facă uitat faptul că nu am mai prestat nici un rând de aproape o lună. De fapt, de duminică mi-am propus asta. Am vrut să comit o cronică de concert Gary Moore. Începeam cu ceva de genul „n-am eu atâţia ani încât să ştiu cum era Parisul în 49, dar aseară, la concertul lui Gary Moore, jur că am început să mi-l amintesc”. Până aici era bine, cuvintele torceau în vârful degetelor, îmblânzite, ideile se aliniaseră răbdătoare, nu aveam în cap decât experienţa excelentă de la Zone Arena. E, când mă pregăteam de o încheiere pe măsura rândurilor de până atunci, m-am trezit plimbându-mă cu o fată de mână pe malul Senei, drept pentru care am dat-o în nişte dulcegării că până şi laptopul a considerat că e cazul să se retragă, mai ales că, pentru prima dată de când mă ştiu, uitasem să-l bag în priză. Am zis că o fi vreun semn, aşa că am lăsat pe ieri ceea ce puteam face alaltăieri, după care am mai exersat o zi schema amânării. La un moment dat, mă simţeam foarte inspirat, am deschis laptopul, am început să scriu, dar a năvălit concertul Cranberries peste mine, iar urmele plimbărilor mele pariziene s-au pierdut ca şi cum nu ar fi să se întâmple niciodată. Aşa că am trecut uşor peste semafoarele pe roşu pe care, în ultimele luni, le-am luat fără să clipesc, am dat uitării duşul cu hainele uitate pe purtător, mai multele ţigări aprinse deodată, sms-urile fără conţinut ori momentele în care mă sunam singur şi mă enervam că de ce sună ocupat.

În ciuda sonorizării (mereu foarte slabă) de la locul faptei, generaţia MTV din mine, una dintre ele, si-a retrăit din plin, în concertul de aseară, angoasele sau dracii adolescenţei. Dincolo de asta însă, recunosc, mi s-au şi cam aprins călcâiele după Dolores O’Riordan. Dacă m-aţi întreba de ce, n-aş şti să spun decât că am văzut pe scenă genul de femeie pentru care „reguli” este