O aventura totala. Citi cizmari mai sint pe lumea asta? Hai sa facem harta lor. Posteaza-i adresa din orasul tau. Pina atunci, iata povestea lui nea Gigi de pe Radu Calomfirescu, Bucuresti, scrie Uichendist.ro.

Şi totuşi, nici cizmarii, asemenea altor meseriaşi, nu mai sînt prea vizibili. Îi găseşti cu greu, concentraţi în anumite zone ale Bucureştiului, precum Centrul istoric, recomandaţi de cîte cineva…Şi ei aparţin unei alte epoci, mai puţin grăbite, în care lucrurile se confecţionau migălos şi în timp.

Gheorghe Stan, de pe Radu Calomfirescu a făcut şi face aproximativ aceleaşi lucruri ca mulţi alţi cizmari bucureşteni de 50-60 de ani: ”trei ani şcoală profesională, din 67 pînă n 70. Aici, în Bucureşti. Era încălţămintea manuală atunci, şi se aduceau copii de la ţară. La ţară era greu, şi eu eram mai pipernicit, mai amărît. Aşa că am fugit într-o zi de acasă şi m-am înscris la ăştia. Era pe Uranus. Am absolvit primul an şi mi-a dat bursă 300 de lei. Erau bani pe timpul ăla. Stăteam cu chirie.

Ne învăţa şi matematică, şi română. Dar şi ore speciale de cizmărie. De trei ori pe săptămînă. Dacă voiai să înveţi mai repede, te duceai la meşterul particular, după şcoală, şi învăţai. Ne învăţa şi la şcoală meseria, ne spunea, de pildă, cum e pielea făcută din dermă, epidermă, tot soiul de straturi din astea…De acasă nu prea aveam de mîncare, mai îmi dădeau şi ei cîte o oală de ciorbă cînd ne duceam acolo. Toate erau importante, că moda se schimba, şi trebuia să înveţi şi anul viitor…”

Deja se întrevede pattern-ul unei biografii standard de self made man din perioada anilor 60: sărac, venit de la ţară să înveţe o meserie, trăind greu şi cu ajutor ”comunitar” în timpul studiilor şi uceniciei…

Şi, în acelaşi timp, cu respect pentru adevărata meserie, care acum nu se mai practică, nu mai e cerută: realizarea ”pantofilor pe coma