La capătul unui turneu final de Campionat Mondial se pun multiple întrebări. A câştigat cel mai bun? Care au fost meciurile care au dus fotbalul înainte? Ce a contat cel mai mult?

Care suntjucătorii reprezentativi? Ce tendinţe noi se anunţă? Care este raportulcontinentelor, având în vedere rivalitatea de până acum dintre Europa şiAmerica de Sud? încerc să răspund, în spaţiul restrâns aflat la dispoziţie, câtmai succint. Spania a câştigattoate meciurile (deci şi finala) la limită (cu un gol diferenţă), după ce apierdut primul meci, contra Elveţiei, şi părea să iasă din calcule. S-aîntâmplat şi altădată: Argentina (în Argentina), Anglia (în Anglia), Italia (înSpania şi Germania) nu au strălucit, uneori abia “s-au târât”, la începutulturneului, dar au câştigat în cele din urmă finala. Aşa cum am arătat peparcursul turneului final, Spania a fost“echipa în urcare”, de care va trebui să se ţină seama în pronosticuri. Această“urcare” s-a confirmat. înzestrată cu jucători exersaţi în meciuri grele,Spania nu a câştigat la diferenţă, dar era limpede că rămâne greu de învins. Eanu a fost ocolită de şansă (în fapt, Paraguay-ul a marcat gol valabil prin Valdez, iar Cardoso doara ratat penaltiul, iar în finala cu Olanda Robben a ratat, abia eliminarea liberoului olandez permiţândînscrierea golului şi încheierea partidei!). Dincolo de toate, Spania aprezentat două atuuri sigure: capacitate de a ţese pase pe tot terenul (o reabilitarea fotbalului de pase?) şi de a ţine, astfel, sub control echipa rivală şistructurarea echipei pe osatura unui club performant (şapte jucători de laBarcelona), încât în teren era un plus de reflexe bine stabilizate şi decorelare a jucătorilor. Dacă selectămmeciurile după criteriul înnoirilor aduse în fotbalul consacrat, atuncimeciurile Braziliei (mai ales cu Chile),ale Uruguay-ului (mai ales cu Olanda şi Germania), ale Germaniei (cu Anglia şi Arge