Au venit doar opt. Patru au rămas în saloane, netransportabili: un copilaş cu tumoră craniană, altul cu tumoră non-Hodgkin, iar doi cu anemie severă. Nici ceilalţi nu se simt prea bine. De dimineaţă au primit porţia amară de perfuzii cu citostatice, iar peste numai o oră, va trebui să fie înapoi în spital, pentru tratamentul cu antibiotice. Nu au, aşadar, prea mult timp la dispoziţie, se gândesc copilaşii, uitându-se la halatul scrobit al asistentei Janeta Yazji, „cerberul“ lor în această zi. Trebuie să profite de orice secundă. Iar întrebarea-cheie a părintelui Marcel Răduţ, „Cine vrea baloane?“, îi înviorează pe loc.

Intră pe poarta parcului în şir indian. Cu baticuţe pe cap ori cu flexurile învelite în bandaje, majoritatea palizi şi slăbiţi, purtaţi de mame de mână sau în braţe. Par obosiţi, nedormiţi, nesiguri. Şi, totuşi, ochii le strălucesc. Sunt departe de saloanele mirosind a boală, de pereţii - altădată albi - scrijeliţi la infinit de mânuţele înţepate de ace, departe de aerul greu, încins de căldură şi suferinţă. Departe de spital, de halatele albe, de locul acela care, de luni sau ani, le-a devenit casă: Secţia de hematologie şi oncologie pediatrică a Spitalului de Urgenţă.

Acum, aici, în parc, agăţaţi de baloane colorate, cu petice de soare urmărindu-i pe alei, cei opt copii bolnavi de cancer pot deveni, pentru o oră, aşa cum îşi doresc în fiecare ceas: copii obişnuiţi.

Pentru că sunt copii

Grupul de suport a fost ideea părintelui capelan din Spitalul de Urgenţă, Marcel Răduţ. Nu sunt puţini cei care au avut ocazia să intre în Secţia de oncologie pediatrică sau cei care au aflat că există acolo suflete mari, prizoniere în trupuri mici, firave, măcinate de boală. Impulsul a fost firesc: au vrut să ajute, să aline, să mângâie. La îndemnul părintelui - „pentru că am vrut să îi determin cumva să vadă suferinţa şi, mai ales, ce