Probabil că cea mai prolifică perioadă întru citit mi s-a întîmplat undeva dinspre clasa a V-a, a VI-a pînă spre primul an de liceu. Cititul nu s-a oprit niciodată dup-aia, însă, Doamne cît de intens a fost atunci! Cărţile alea ale copilăriei au venit grămadă şi fără o rînduială anume. Părinţii mei, care mi-au cumpărat şi mi-au sugerat într-un fel – Slavă Domnului – destul de discret şi de lax anumite lecturi, m-au lăsat să pun mîna şi să citesc orice fel de carte din bibliotecă.

Aşa se face că, în şcoala generală, fiind şi avînd capul (şi ultimele file din caietele de şcoală) plin de prinţese şi de rochii cu crinoline, am pus mîna pe Castelul. Ce titlu bun pentru o fetiţă cu poveşti nemuritoare în cap! Mai mult ca sigur că nu am dus cartea pînă la capăt şi nu mai ţin minte dacă dezamăgirea unui titlu seducător, nesusţinut de un conţinut de la care aveam mari aşteptări, m-a făcut să mă uit cu îndoială după la cărţile cu titluri bune, dar cu poveşti dubioase. (Kafka a fost reluat la o vîrstă mai potrivită, discutat intens cu prietenii, lăsat şi reluat lucid şi aşezat mult timp după acel moment.) Tot atunci, de cînd cu primul Castel, alături pe raft se găsea şi Metamorfoza. Sigur, titlu prost, poveste bună. Un om transformat în gîndac!

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp

La vremea aceea, naivitatea vîrstei vedea în poveste doar povestea nu şi făcătura, scriitura, mesajul. Povestea lui Dorian Gray, de pildă, s-a derulat cu repeziciune în faţa ochilor mei, portretul lui a îmbătrînit rapid, pe repede înainte, în lectura mea de copil. Nu era timp şi cunoştinţă pentru consideraţiunile estetizante, dacă mă înţelegeţi. Vag, undeva, a rămas şi morala poveştii. Mult, mult mai tîrziu am înţeles, am simţit şi mirosul florilor, şi atmosfera de după-amiază englezească din lungile descrieri ale grădinii lordu