Există vreo legătură între performanţa profesională şi lipsa de integritate? Absolut: există o asociere semnificativă statistic între scorul CUC de integritate al unei universităţi din România şi numărul de lucrări ISI agregat per universitate. Universităţile corupte nu produc performanţă, ci se feresc de ea. E destul să te uiţi pe site-urile lor de Internet, nu vei găsi ultima lucrare, carte, brevet omologate în lumea mare ale vreunui profesor; chiar dacă există, sunt înecate în anonimatul fără valoare. Discernământul a ajuns act de curaj la noi, trebuie să apară cărţi postume ca să aibă cineva curajul să promoveze valoarea sau să demaşte impostura.

Cum se explică, în nevoia noastră disperată de economişti, specialişti ai dezvoltării, guvernanţei etc., că în Universitatea din Bucureşti nu ai cu cine să faci un doctorat în politici publice, în politică comparativă, în economie politică, că numărul agregat de citări internaţionale în aceste specialităţi de bază în România este zero (nu are rost să mai adaug dreptul constituţional, la care tot românul e expert)? Oare nu cumva prin teama impostorilor care ocupă catedre pe acolo de a deschide uşa oricui ar fi mai performant decât ei? Ai zice că oamenii politici au ei înşişi nevoie de specialişti, mai ales în timpuri ca astea, şi ar trebui să încurajeze formarea unei elite intelectuale autonome. Fals: chiar dacă din când în când oamenii politici vor câte un sfat tehnic (în general, cu finalitate electorală), de la intelectuali nu vor altceva decât creditarea publică. E şi mai bine dacă intelectualul chemat în ajutor (sau voluntar) e nespecialist, că e mai uşor pentru un poet să creadă în avantajele parlamentului unicameral şi să-l vândă la fraieri.

Resurse umane există. În fiecare zi există oameni performanţi care se întreabă dacă să intre pe piaţa noastră de muncă sau în Vest şi, inevitabil, aleg Vestul (m