Un „tînăr lucrător în serviciile multilateral specializate“ – aşa mi s-a prezentat la telefon – m-a rugat să-i explic ce înţeleg prin „inteligenţele recente“ despre care am scris, probabil prea concis, în Dilema veche (nr. 333). Incapabil să imput cuiva că nu mă citeşte la timp, îmi permit să-i transmit azi ceea ce am scris cu peste cinci ani în urmă – la 3 iunie 2005, tot aici, cu speranţa fragilă că nu şi-a pierdut actualitatea.

Am buni cunoscuţi care mă asigură că ei, la 1789, nu ar fi luat cu asalt Bastilia, fiindcă ştiau ce va urma: teroarea maselor imbecile. Aceiaşi sînt categorici în a-i face de stupizi pe Hegel, Hölderlin şi Schelling, care se apucaseră să danseze în jurul unui copăcel sădit în cinstea Revoluţiei de la Paris. Ei – şi nu pot să nu-i cred, auzindu-i cu ce dezinvoltură se socotesc etern inteligenţi – nu ar fi pus piciorul în vreun falanster al lui Fourier, fiindcă le-ar fi fost clar că acolo se încearcă realizarea celei mai nesărate utopii – socialismul; lor, de cînd au pus mîna pe o carte, Marx le-a fost detestabil şi nici azi „nu dau doi muci pe el“, după o expresie a cuiva privitoare la Levinas şi la teoriile acestuia despre Celălalt.

Aceştia susţin – nu fără un blînd dispreţ – că „Malraux al dumitale“ a fost „cam cretin politic“ atunci cînd, în ’36, a plecat în Spania să lupte de partea comuniştilor împotriva franchiştilor; tot aşa, „spălaţi pe creier de KGB“ au fost, în acelaşi război, Hemingway, Dos Passos – „cel mai bine dintre «antifasciştii dumitale» s-a descurcat Koestler, care a terminat cu ei şi s-a dedicat studiilor pe creier, acolo unde se năştea schizofrenia...“

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români

Aceiaşi, nu mai puţin inteligenţi, cînd au aflat, după ’90, că „Orwell al nostru“ (cu el sîn