La doar un cincinal de la marile inundaţii din 1970 (cînd peste un milion de hectare fuseseră acoperite de ape), rîurile s-au revoltat din nou. Era în primăvara anului 1975, cînd, prin mai toată ţara, de la Satu Mare şi pînă la Insula Mare a Brăilei, apele şi-au ieşit din matcă provocînd dezastre. Deşi părea doar un mizer şi supus canal de scurgere al Bucureştiului, Dîmboviţa dădea şi ea semne de răscoală la Ciurel şi la Podul Hasdeu. Bucureştiul era apărat cu saci de nisip.

Zile în şir, ploaia nu contenise. La noi, în spatele blocului, acolo unde erau leagănele, se făcuse o baltă. Avea cam o sută de metri lungime şi vreo 30 lăţime. În mijlocul ei se înălţa toboganul cu tabla lui ruginită, acela pe care, cu o vară înainte, în zburdălnicia noastră de copii, îl mînjiserăm cu rahat de cîine, uitîndu-ne apoi amuzaţi cum o mamă îşi ajuta odrasla de cîţiva anişori să se dea pe el. Leagănele de fier care, ironia sorţii, aveau formă de bărci, se înţepeniseră în poziţii nefireşti, pe jumătate scufundate în baltă.

Vali, care era puţin mai mare, a descoperit prin apropiere nişte bucăţi lungi de placaj de culoare grena, ranforsate cu lemn, din acelea care se foloseau la schele sau la cofraje pentru ciment. Se gîndise că le putem utiliza drept ambarcaţiuni. O placă putea ţine vreo doi sau chiar trei copii. În lipsă de vîsle puteam folosi nişte beţe mai lungi cu care să împingem în fundul bălţii pentru a mişca ambarcaţiunile. Vali ne-a explicat că la fel se deplasează şi gondolierii veneţieni, dar nu prea înţelegeam noi cine sînt ăia

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor

Placajele erau însă instabile şi era foarte greu să te sui pe ele fără să le răstorni. Totuşi, după mai multe antrenamente, cu preţul udării hainelor, am căpătat ceva dexteritate. Ne urcam cîte doi pe un placaj, unul ţinea băţul cu ca