Nici vorba. Il regreta spiritele comode, fosti activisti de care si-a facut cineva mila si i-a angajat soferi, gospodinele cuprinse de nostalgie nu pentru ca nu le duce mintea, ci deoarece nu le duce mintea care-i iesirea fericita dintr-un sistem unde nu-ti promite nimeni siguranta zilei de maine, si cei prea obositi sa mai spere. In general, nevrotici.
E drept ca poporul roman are in gene o oarecare aplecare spre somn, pentru ca altfel nu-mi explic de ce cerseste din poarta in poarta, asternut la umbra unui munte din aur, dar nu despre asta este vorba in relatia cu naluca lui Ceausescu. Unii-i spun strigoi, dar n-as fi atat de dur. Istoria va analiza la rece, peste 500 de ani, utopia in care el credea, si va conchide ca ar fi fost cea mai buna dintre lumi. Doar de la vorba la fapta e cale lunga, presarata cu amaraciune.
Faptul ca televiziunile s-au repezit cu dementa asupra mormintelor in care un fiu cauta certitudinea ca nu aprinde o lumanare la capataiul unor necunoscuti nu ma face sa meditez asupra tabloidizarii peisajului mediatic. Pierdem timp privind spre apa calda.
Ci la dorintele poporului meu, pe care-l plang. Daca n-ar fi adus o audienta teribila, exhumarea ar fi fost expediata prin coada jurnalelor. Dar toate televiziunile au marsat pe subiect, desi publicul lor tinta este diferit. Nu l-a acaparat probabil in totalitate, dar in mare parte. Altfel, dupa pranz, povestea ar fi fost abandonata.
Ce deduc eu de aici? Ca suntem ingrozitor de tristi, si nu pun acest sentiment in relatie cu nostalgia dupa regimul comunist. Ci cu autocompatimirea, chiar si la nivel de subconstient.
Ne este teribil de sete de alta dimensiune si ne lasam sedusi de subiecte pe care le consideram facile ab initio, dar in absenta propriei vieti, ne multumim si cu cozonac. Suntem atat de straini de configuratia realitatii, desi
