Drumul către Scărişoara începe la Băile Herculane. O iei pe şoseaua spre Baia de Aramă, treci pe lângă statuia lui Hercule, apoi tot înainte printre versanţi. Te însoţeşte zgomotos, vijelios doar râul Cerna. Ziduri de piatră se apropie tot mai mult unul de celălalt, încât ai impresia că drumul se va opri brusc, la cea dintâi „vamă" a uriaşilor.
Ghidul
În fine, după 18 kilometri pe asfalt, vedem o gheretă pe partea stângă a şoselei. Ca un fel de staţie. Deşi pe aici trec doar două microbuze pe zi, din câte ni s-a spus mai târziu, unul la 7:00, spre Baia de Aramă, şi altul la 17.00, spre Herculane. Lăsăm maşina lângă refugiu şi ne despărţim de civilizaţie. Urmăm o potecă până la nivelul râului, acolo trecem un pod, apoi începe urcuşul, prea greu pentru nişte orăşeni ca noi. La pod ne-am întâlnit cu Avrămică Cionca, cel care avea să ne arate calea spre satul lui.
Ascensiunea
Ne oprim pe o bancă făcută din câteva ramuri groase. De pe terasa îngustă pe care ne aflăm, şoseaua pare că se află sub noi, departe, în vale. Se aud, mai mult decât să se vadă, maşinile, destul de rare, străbătând defileul cu motoarele turate. Continuăm ascensiunea. Încă puţin şi am ajuns la ceea ce înseamnă cu adevarat aventura. Suntem la baza scărilor. Dacă te uiţi în sus, ai impresia că muntele, drept, bătut de ploi şi de vânt, sprijină cerul. Scările sunt agăţate pur şi simplu de stânci. Au fost puse în aşa fel încât unghiul de ascensiune nu e brutal. E ca şi cum ai fi la bloc. Numai că aici treptele nu sunt din beton, ci din lemn. Şi mai ales sunt înguste şi scurte, încât trebuie să ai mare grijă pe unde calci. Cum urci, pe dreapta e peretele rece, iar în stânga - hăul. Din loc în loc au fost „plantate" bârne solide pe post de parapeţi, ca o ultimă şansă de a-ţi salva viaţa dacă ai ghinion şi te ia cu ameţeli.
Icoana şi Avram
Sunt patru segmente d
