Citatul din Julian Barnes este lung, așa că nu mă mai întind la alte vorbe de deschidere. Iată-l.

Doi membri ai unei perechi se iubesc, însă nu sunt fericiți. Ce concluzie tragem? Că unul dintre cei doi nu-l iubește cu adevărat pe celălalt? Că se iubesc până la un punct, dar nu suficient? Mi-aș permite să contest atât pe cu adevărat, cât și pe suficient. Am iubit de două ori în viață (ceea ce mi se pare destul de mult) – o dată fericit, altă dată nefericit. Dragostea nefericită a fost aceea care m-a învățat multe lucruri despre ce anume înseamnă iubirea – deși asta nu s-a întâmplat pe loc, ci mult după aceea. Date și detalii – arhivați-le cum știți mai bine. Însă am fost îndrăgostit și am iubit o bună bucată de vreme, ani în șir. La început am încercat o fericire aproape impertinentă, o bucurie nedomolită, colorată de accente solipsiste. Și totuși, în cea mai mare parte a timpului eram simultan nedumeritor, agasant și nefericit. Oare n-o iubeam suficient? Știam că o iubeam – altfel nu se explica faptul că am renunțat pe jumătate la perspectivele pe care le aveam de dragul ei. Nu mă iubea ea suficient? Am trăit ani de zile unul lângă altul, agitându-ne și încercând să aflăm ce nu era în regulă cu ecuația pe care o inventaserăm împreună. Reciprocitatea în dragoste nu era unul și același lucru cu fericirea. Încăpățânați din fire, am susținut amândoi contrariul.

Ce este mai important: să fii fericit și necunoscător sau să fii nefericit și inițiat în gnoza dragostei (ca să zic așa)? De ce fericirea nu aduce neapărat și cunoaștere, aprofundare, adâncime? De ce doar nefericirea produce astfel de lucruri? Mr. Barnes cântărește lucrurile într-o balanță înclinată inadecvat și pervertitor. De la Dostoievski am învățat aproape toți (cred), de când eram adolescenți, că dragostea nu înseamnă neapărat fericire (chiar dacă poate fi și fericire), așa încât nimic nou su