● Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010.
Un cap de pod
Cum să recenzezi o enciclopedie? Cum să scrii, concis şi obiectiv, despre o lucrare de 768 de pagini? Cum să prezinţi un volum care cuprinde intrări dedicate monumentelor istorice bisericeşti, de la ctitorii regale la cele ale unor credincioşi ţărani, de la compozitori de muzică bisericească la harta parohiilor româneşti din Occident după 1990? Această lucrare monumentală (ştiu, monumental este un cuvînt uzat în zilele noastre, dar se potriveşte bine în context) este aşteptată de multă vreme, reprezentînd un fel de „cap de pod“ către acel tip de comunicare academică şi publică a istoriei Bisericii Ortodoxe Române cerute de lumea în care trăim. Trebuie spus de la bun început că este vorba de o lucrare care atinge în linii mari scopul oricărei bune enciclopedii, de la Diderot pînă astăzi: punerea împreună a unor cunoştinţe considerate a fi esenţiale dintr-un domeniu, expunerea lor într-un limbaj accesibil contemporanilor, cu gîndul la transmiterea patrimoniului strîns între paginile sale celor care vor veni după noi. O notă bună trebuie acordată şi grijei şi atenţiei pentru detalii, calitatea tipăriturii etc. Doar un exemplu: impresionează în mod plăcut supracoperta cu un design deosebit, fiecare dintre ilustraţii avînd o legendă în filigran.
Este relativ dificil să situezi această lucrare lansată de curînd, în februarie 2010. După cum mărturiseşte într-un interviu coordonatorul lucrării, preot profesor Mircea Păcurariu, „lucrarea era absolut necesară pentru că alte Biserici au asemenea enciclopedii şi era firesc ca Biserica Ortodoxă Română, cu rolul ei bine definit în toată istoria sud-estului, să aibă o asemenea lucrare“. Tot părintele Păcurariu atrage atenţia, de data aceasta în „Nota asupra ediţiei“ plasat
