Fie că umflă piepturile de mîndrie sau stîrneşte îngrijorare, repeziciunea cu care capitala noastră îşi schimbă înfăţişarea este o problemă de neocolit. Oraşul Viitorului în viziunile science-fiction străluceşte întotdeauna de albeaţă şi de lumină. Fantezia adversă oferă versiunea mai interesantă a unor ruine măreţe, rămăşiţele unui trecut de care nu ne putem desprinde chiar dacă a murit.

Gravurile din secolul al XVIII-lea ale lui Giovanni Battista Piranesi impresionează prin proporţiile gigantice ale unor oraşe parcă zidite de uriaşi, prin care se furişează omuleţi copleşiţi de o istorie colosală. Un alt artist din aceeaşi vreme, francezul Hubert Robert, picta imagini realiste ale unui Paris de dărîmături, aşa cum ştim că a mai durat încă un veac, pînă la domnia modernizatoare a lui Napoleon al III-lea, peisaje în care eforturile de curăţire şi de reconstrucţie sînt vizibile, fără să înlăture fragmentele unei civilizaţii căreia i se va acorda demnitatea de muzeu. Coabitarea cu trecutul trebuie să tindă spre echilibru, ferindu-se atît de distrugerea nemiloasă, cît şi de prezervarea obsesivă.

Transformările economice şi tehnologice ale ultimelor decenii – două sau trei, cel puţin – au impus modificări de anvergură în marile centre urbane ale lumii, mai toate în acelaşi sens, de prefacere a unui front maritim, a cărui veche industrializare devenise anacronică în spaţii destinate serviciilor, consumului şi petrecerii timpului liber. Scenariul s-a repetat la Londra, Boston, Bilbao, Barcelona şi Lisabona. Succese ale arhitecturii moderne, dar manifestînd o anumită omogenitate de materiale şi stilistică, prin care s-a pierdut caracterul locului. Altă trăsătură comună a marilor oraşe de tip nou este împărţirea rolurilor între zone: centrul absoarbe birourile şi serviciile, pe cînd locuitorii îşi transferă viaţa privată, dacă au posibilitatea, la periferie, î