În lista celor „Drepţi între popoare“, România figurează cu aproape 70 de nume, persoane şi titluri colective. Dar statisticile spun infinit mai puţin decît memorialistica, sau povestea vieţii martorilor, victimelor, eroilor anonimi. Această „istorie orală, vie“ rămîne unul dintre cele mai puternice antidoturi la amnezie.

„Aşa cum vă este cunoscut, de om depinde cum să fie: altruist sau egoist, harnic sau mai puţin harnic… şi alte asemenea calităţi. Sînt lucruri însă care nu depind de noi: omul nu-şi poate alege părinţii din care să se nască, timpul în care să se nască şi locul în care să se nască. N-am avut nici un merit, dar în acelaşi timp nici o vină că m-am născut din părinţi evrei (…)“. Mărturisirea o face Liviu Beriş, în paginile unei cărţi care sub titlul Memoria salvată(II) continuă un temeinic, consecvent şi tenace travaliu de investigare antropologică a sedimentării în amintire a unor experienţe limită, dar şi a vieţii normale, obişnuite, de zi cu zi.

După consemnarea memoriei deportaţilor în Bărăgan, a germanilor şi evreilor din Banat ieri şi azi, Smaranda Vultur împreună cu Adrian Onică „tezaurizează“ acum într-un volum de circa 300 de pagini amintirile unor supravieţuitori ai Holocaustului şi ale celor care, cu riscul propriei lor vieţi, au salvat evrei de la pieire.

„Un remember tragic, dincolo de care e şi încrederea că, ceea ce decid rău politicienii şi ideologii, nu e întotdeauna împărtăşit şi de oamenii obişnuiţi. Un omagiu adus prieteniei“ – sînt cuvintele cu care Smaranda Vultur mi-a dedicat această nouă stavilă în calea uitării, tipărită la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, avînd ca motto celebrul citat din Talmud: „Cine salvează o viaţă salvează lumea întreagă“.

Spre deosebire de volumele precedente de „istorie orală“, apărute la Editura Polirom, în care poveştile de viaţă se structurau pe dubla axă temporală