Ce să înlocuiască literatura, mă întreb de câte ori aud în jurul meu discursuri înflăcărate despre menirea civică a scriitorului. Discursul politic, angajarea atâtor organisme şi instituţii ce au drept scop declarat civismul şi societatea civilă, acţiunea reparatorie a justiţiei?

Trebuie ca subiectul scriitorului să fie ultima dramă văzută de public la televizor, să dezbată ultima mare controversă a lumii, să aibă justeţea corectitudinii politice? Sigur, poate fi, dar nu e obligatoriu.

Imediat după ce o măicuţă s-a stins legată pe o cruce, de care fusese ţintuită pentru exorcizare, s-au scris cărţi şi piese de teatru despre ceea ce s-a chemat "Cazul Tanacu" (fotografia reproduce o scena din spectacolul "Spovedanie la Tanacu"). Ele au speculat orizontul emoţional al publicului, pe un canal gata încălzit, dacă nu cumva înfierbântat de către media, şi s-au reîntors în ceea ce fusese un fapt divers. Nici "Lizoanca" Doinei Ruşti -pornind tot de la un fapt semnalat de presă - nu a menţinut mai mult decât a reverberat ca ecou faptul brut interesul pentru roman.

Astfel de subiecte beneficiază de publicul gata format, pot fi în atenţia unei mase o vreme, dar sunt uitate sub presiunea altor şi altor fapte ce sensibilizează. Îmi este greu să prevăd care va fi soarta lor peste câţiva ani: se vor mai fi citind cu aceeaşi aviditate, vor mai fi preamărite de critici care cer imperativ racord cu realitatea fierbinte, angajare a scriitorului, sau, cazul uitat fiind, lumea va da indiferentă, ridicând din umeri la subiect?!

Nu subiectul în sine şi actualitatea lui vor fi rezistente în timp, ci "cantitatea" de literatură cuprinsă. Un subiect prost scris poate fi interesant prin reverberaţiile sale extraliterare doar o vreme şi va rămâne doar o pagină prost scrisă fără interes pentru cititorii viitori!

De o voce notorie, puternică şi credibilă e de mul