Decizia Israelului de a trimite o echipă de comando să atace o flotilă de activişti propalestinieni a fost brutală. Uciderea a nouă civili de către aceşti soldaţi a fost una dintre consecinţele teribile ale acestei decizii. Baricada Israelului din Gaza şi ocuparea teritoriilor palestiniene din zona West Bank, ca să nu mai vorbim de blocajele rutiere, distrugerea caselor şi alte suferinţe zilnice cauzate palestinienilor sunt, de asemenea, o formă de cruzime instituţionalizată.
Cu toate acestea, descrierea prim-ministrului turc, Recep Tayyip Erdogan, a raidului israelian asupra vaporului cu activişti ca fiind „un atac la conştiinţa umanităţii" care merită orice fel de blestem şi că ar fi „un punct de cotitură în istorie", după care nimic nu va mai fi la fel, pare absurdă. Orice ar crede cineva despre diferitele guverne israeliene (şi nu cred prea multe despre cel actual), reacţiile faţă de violenţa sponsorizată de guvernul israelian tind să fie mult mai acerbe - nu doar în Turcia - decât faţă de infracţiunile comise de liderii altor ţări, cu excepţia, probabil, a Statelor Unite. De altfel, în concepţia multor critici, cele două ţări sunt adesea confundate.
Nici o acţiune a Israelului nu se compară cu masacrul din 1982 al ce¬lui din urmă lider sirian, Haffez al‑Assad, care a ucis peste 20.000 de membri ai Frăţiei Musulmane din oraşul Hama. Mult mai mulţi musulmani sunt în continuare ucişi de fraţii lor musulmani decât de israelieni, sau chiar de către americani. Şi dacă ne gândim la numărul morţilor din războiul civil din Republica Democratică Congo (mai mult de patru milioane), discuţia despre punctul de cotitură în istorie după uciderea a nouă persoane sună un pic absurd.
Dar acest masacru nu pare să conteze la fel de mult ca acţiunile statului Israel. Deci este adevărat, aşa cum susţin mulţi apărători ai Israelului, că statul evreiesc este judecat
