Mi s-a întâmplat deunăzi, în timp ce citeam întins pe pat si acoperit cu un pled uşor, cum m-am obişnuit ca urmare, probabil, a frigului din case din anii de sfârşit ai regimului comunist, dar, cine ştie, şi dintr-un mimetism subconştient de pe vremea când o vedeam citind astfel pe celebra mea strămătuşă, mi s-a întâmplat, zic, să aţipesc, cu ochelarii pe nas, şi să scap cartea din mână.

Trezindu-mă, m-am gândit că, dacă m-ar fi văzut cineva, ar fi putut crede că am murit în timp ce săvârşeam cel mai important act din viaţa mea şi mă lăsam pradă singurei plăceri care nu ţine seama de vârstă. Mi-am amintit totodată, nu fără un fior, de cum a murit Florin Mugur, poetul al cărui tremur lăuntric semăna cu foşnetul frunzei uscate: în scaunul lui înalt din preajma raftului de cărţi, cu lumina aprinsă, dovadă că era noapte, cu ochelarii pe nas, fără să se ştie unde se afla cartea pe care, probabil, o citea. Căzuse, alunecase, fugise, fapt e că nu era de găsit. Cineva care l-a descoperit dimineaţa a povestit că îşi închipuise o clipă că doarme. Între somn şi moarte nu pare să fie, iată, o mare distanţă. Fericiţi cei care aţipesc în felul acesta, definitiv, citind o carte! Mi-am spus, când am aflat de cum murise Florin Mugur, că îngerul celuilalt poet îi veghease ultima lectură şi se făcuse nevăzut cu cartea lui în mână.

Mă obsedează de ceva vreme întrebarea dacă ultima carte dinaintea morţii (e vorba de moartea acelora care au citit toată viaţa) are vreo semnificaţie. Cum nu prea cred în simboluri, mi-am răspuns mie însumi că nu are. Asta nu m-a făcut să renunţ la a încerca să aflu ce carte a ţinut în mână îngerul de la căpătâiul celor care au citit până în ceasul din urmă. Am descoperit câte ceva, dar, de convins, nu sunt convins că există un înţeles ascuns în cartea asupra căreia închidem ochii

Nu ştiu exact ce carte citea tatăl meu