Gabriela Toma a crescut încet. De fiecare dată când o auzeam citind în cenacluri, o comparam cu Ofelia Prodan (spre disperarea ei). Când în sfârşit am avut în mână Cântecul geamănului, Humanitas, 2009, am realizat că lucrurile s-au complicat. În sens bun!

Marca acestei poezii este tensiunea obţinută prin juxtapunerea de imagini complexe, dispuse în eşafodaj suprarealist. Însă nu cred că se poate constata aici decât coşmarul oniric, în afara delirului şi a dicteului. Dacă există un delir, el este constant psihanalizabil. Orice gest, poziţie sau cuvânt devine un simbol. Mai întâi avem liftul şi o ascensiune încâlcită, niciodată eliberatoare: "urcă odată cu mine,/ mai sus decât poate liftul să te ducă/ vei înţelege:/ minţile noastre sunt nişte diapozitive,/ imaginile se reiau dimineaţa:/ trupul meu gol/ lângă trupul tău gol". Există o stază a fiinţării, un fel de catalepsie ce maschează fabuloasele rememorări/călătorii horror - o iniţiere în angoasă: "vecinii bat în uşa umedă a apartamentului/ pe care a crerscut muşchiul verde" (urcă odată cu mine).

Mult din imaginarul poetic al autoarei vine dinspre cinematograf: "aici totul poate fi înşelător,/ chiar şi filmul lui godard/ şi repeetiţiile lui bergman" (aici). Suplimentele culturale nu sunt asimilate complet şi asta se vede. Aceasta ar fi a doua direcţie a poeticii sale, nu neapărat cea mai înţeleaptă.

Un al treilea vector este poezia de atmosferă, relaxată, chill-out. Un univers somnolent, oarecum tern, dar mustind de o poeticitate latentă. Simplitatea şi firescul scriiturii sunt cuceritoare: "în drumul spre casă/ senzaţiile cunoscute/ rulează pe geamul autobuzului/ la radio un poet recită poemul/ în care nimeni/ nu e părăsit/ înainte să apună soarele" (filtru). Este o dovadă de maturitate să alternezi intensitatea maximă cu momente de acalmie subtilă. Se evită astfel impresia de teatralitate sau de