Finalul operei poetice a lui T.S. Eliot, reprezentat de cele Patru quartete (Four Quartets), este scris într-o tonalitate meditativă şi religioasă: ironia şi atmosfera fin de siècle pe care le întîlnim în poemul Ţara pustie (The Waste Land) primesc aici o orientare sapienţială, deschisă către metafizică şi către spiritualitatea radicală a misticii apofatice. Thomas Howard, un comentator de limbă engleză al celor Patru quartete, este de părere că aceste poeme ar merita să stea alături de Catedrala din Chartres, Divina comedie a lui Dante, Adoraţia mielului mistic a lui van Eyck şi Requiem-ul lui Mozart, numărîndu-se printre marile capodopere ale creştinătăţii occidentale. Întunericul divin este lumina lui Dumnezeu East Coker, cel de-al doilea poem din seria celor Patru quartete, începe ca o călătorie conştientă a sufletului, cu versul „În început îmi ştiu sfîrşitul“1 („In my beginning is my end“). Este de remarcat că, în această călătorie, Eliot străbate o noapte întunecată direct inspirată de teologia negativă a Sf. Ioan al Crucii. Eliot redă aici purificarea contemplativă a sufletului, prin care acesta „moare“ faţă de eul său ireal, construit într-o lume a convenţiilor superficiale şi a conversaţiei politicoase (lumea lui Eliot din Anglia primei jumătăţi a secolului al XX-lea). Secţiunea apofatică a poemului East Coker începe cu versurile: „O, întuneric, întuneric, întuneric. Toate se topesc în întuneric,/ Spaţiile siderale pustii, pustietatea în pustietate“ („O dark dark dark. They all go into the dark/ The vacant interstellar spaces, the vacant into the vacant“). Asemenea lui Dante, în voiajul său mistic pe tărîmurile de dincolo de moarte, poetul porneşte într-o călătorie „în întunericul“ în care toate „se topesc“. Dar aici nu este vorba de infern sau de tărîmul pedepsei veşnice, ci de purgatoriul terestru al misticii pasive. În teologia apofatică, intrarea