Aş fi zis că nimic nu mă mai poate surprinde la comentariile studenţilor de la Litere, dar m-am pripit. La o întâlnire întâmplătoare, într-un anticariat, cu colegul meu George Ardeleanu, autorul impresionantei monografii Steinhardt, am depănat câteva impresii de la recent terminatele examene. Si am ajuns, inevitabil, la surprizele pe care ni le oferă, cu atât de mare generozitate, lucrările studenţilor noştri.

Poezia nu este pentru toată lumea şi nu o dată a fost asemănată cu matematicile superioare: ca să intri în teritoriile ei îţi trebuie o anumită chemare şi, dacă nu geniu, măcar puţină intuiţie. Întotdeauna mi s-a părut că o carte de poezie cultă trebuie să apară în tiraj confidenţial, pentru câţiva aleşi, cum se întâmpla în secolul „bunului plac şi al bunului gust". Numai proletcultiştii socoteau că, dacă strungarul nu înţelege un poem, poemul e putred, iar autorul un ratat, un duşman al poporului care n-are ce căuta în literatura română. Pe de altă parte, există totuşi poeme simple, din epocile formării limbii române literare şi, deopotrivă, a gustului estetic, care, într-adevăr, pot fi înţelese fără probleme de orice om trecut prin şcoală, aşa cum operaţiile aritmetice sau regula de trei simplă sunt însuşite cu uşurinţă şi ştiute de tot omul. Paşoptiştii, cu Alecsandri în frunte, intră în această categorie. Cu atât mai mult, credeam eu, un student la Litere trebuie să zburde în comentariile la un pastel de Alecsandri, la care, nu-i aşa, pufneşte cu superioritate orice cititor posteminescian. Or, iată că optimismul meu cultural a fost încă o dată infirmat.

Unul dintre subiectele date de George Ardeleanu la examenul semestrial a fost un comentariu la un fragment dintr-un pastel oriental al lui Alecsandri. Între Pastel chinez şi Mandarinul, a optat pentru cel din urmă, probabil pentru că există aici o vag schiţată idilă în peisaj e