Manuscrisele nu ard, mărturisea Mihail Bulgakov cîndva, într-un context în care adevărul trebuia îngropat în sertare, la adăpost de ochiul cenzorului şi de mîna cea lungă a poliţiei politice. Cu această profesiune de credinţă se va fi mîngîiat şi Dinu Pillat – şi nu a greşit, avînd în vedere că acum, exact la 50 de ani de la pronunţarea cumplitei sentinţe în procesul intelectualilor din lotul Noica-Pillat, s-a găsit (mare minune!) mult căutata dactilogramă a romanului Aşteptând ceasul de apoi, confiscat de Securitate ca principal „corp delict“ şi pierdut apoi în labirintul arhivelor. Dar nu mi-am propus să reconstitui aici spectaculoasa „biografie“ a cărţii, evidenţiată deja de majoritatea comentatorilor – vreau să surprind doar specificitatea sa estetic-ficţională, ţinînd cont de o afirmaţie mai veche a autorului însuşi, care spunea că „un romancier autentic nu trebuie confundat niciodată cu un memorialist“. Pentru a nu comite aceeaşi confuzie, se cuvine să citim textul ca pe o operă de ficţiune stricto sensu, chiar dacă în cazul de faţă vorbim despre un roman „cu cheie“, ce oglindeşte simbolic, fără a o deforma în bine sau rău, „realitatea“ unei epoci mitizate ulterior de memoria colectivă. Să vedem, aşadar, în ce măsură şi prin ce procedee tehnice poate ficţiunea (rămînînd „ficţiune“) să reflecte evenimentul istoric mai obiectiv decît „istoria“ resuscitată memorialistic (ca pură factualitate), fără mînie şi părtinire şi fără nici un fel de parti pris auctorial.

Despre sursele de inspiraţie ale romanului ne informează în amănunt mărturiile consemnate de-a lungul numeroaselor interogatorii la care a fost supus inculpatul. Aflăm, astfel, că ar fi vorba de „o completare şi o continuare a romanului Tinereţe ciudată“, avînd ca subiect „mişcarea legionară clandestină“, prezentată sub numele transparent-profetic de „mişcarea Vestitorilor“. Cîteva pers