După decembrie 1989, Mircea Dinescu a avut o singură idee politică serioasă, dar tocmai pe aceea nu a luat-o nimeni în serios. Nici măcar Mircea Dinescu: înființarea Partidului Proștilor din România. În contrast violent cu celelalte formațiuni politice, în care deștepții fierb ca bancurile de sardele și hamsii în ape binecuvântate, PPR ar fi avut o identitate pregnantă – adică exact ce a început, cam de mult, să lipsească partidelor deștepților.

Citesc cu atenție analizele în care se cântăresc șansele alianțelor politice de mâine și rămân descumpănit. Chiar și cele mai pertinente dintre ele operează într-un fel de irealitate indusă de dragul calculelor. Realitatea ne spune că mai toate “permutările circulare” au fost încercate și nimic nu a durat. De la răzvrătiți în propriile partide la presă, mai toate alianțele au fost declarate, până la urmă, ”împotriva naturii”. Ce nu se înțelege exact este împotriva naturii cui au fost aceste alianțe, fiindcă, în cazul de față, natura, așa, în general, este o abstracțiune.

PNL – împotriva naturii lui Traian Băsescu? PRM – împotriva naturii lui Ion Iliescu? PDL – împotriva naturii lui Călin Popescu-Tăriceanu? PUR/PC – împotriva naturii lui Adrian Năstase? PSD – împotriva naturii lui Dan Voiculescu? ”Votați Geoană! – împotriva naturii lui Radu Sârbu? PNG – împotriva naturii lui Corneliu Vadim Tudor? PNL – împotriva naturii lui Teodor Meleșcanu? FSN, PSD, PNL, PNȚCD, PUR/PC etc. – împotriva naturii lui Markó Béla? Ilustrație & Copyright © 2010 – ALEX DIMITROV

Când un partid nu poate câștiga suficient de confortabil pentru a guverna de unul singur, apar alianțele. Un loc comun, știu! Dar nu atât de comun, încât să fie acceptat şi în România.

Dacă într-o țară ca Franța, să spunem, un președinte de stânga și un guvern de dreapta înseamnă ”conviețuire politică”, în România o asemenea formulă devine imedia