A fost odată, ca niciodată, o fată frumoasă care împodobea cu cântec, cu dragoste şi cu o blândă tristeţe „spaţiul carpato-danubiano-pontic“. Mai întâi, s-a lăsat cucerită, ea însăşi, de vocea pe care ceilalţi au descoperit că o are, apoi, în ordine, a fost cucerită de iubirea ei, de visul ei, de copilul ei, de chipul ei, de mitul ei. Şi, din păcate, unele dintre acestea nu se prea potriveau între ele. Dar ea nu ştia. Doar ochii, acele „oglinzi ale sufletului“, ştiau ceva. Pătrunzătoare sau numai trează, privirea Mădălinei părea lipsită de acea bucurie durabilă pe care o numim fericire. Pe nesimţite, după exuberante succese profesionale, după dureri sufleteşti mistuitoare, după regii, machiaje, şedinţe foto, artificii care transformă omul în marfă, trezesc admiraţia publicului făcând vedeta vandabilă, sufletul Mădălinei s-a surpat. (...)

Unii au asemuit comportamentul şi soarta singuraticei fete cu soarta unei ţări frumoase şi talentate numită România. Chiar şi recurgerea la pesticide drastice – chimice, în cazul fetei, plus sociale în cazul ţării (falimentarea instituţiilor de sănătate, îndepărtarea personalului medical de o societate cu morbiditatea şi mortalitatea în creştere, corupţia şi altele) –, zic dânşii că le e comună. Aşa o fi? N-o fi aşa? Moartea sinucigaşei – rog familia să mă ierte! – a venit ca o nesperată sursă de câştig pentru televiziuni. Pentru că, din cei trei S aducători de rating, adică Sex, Scandal şi Sânge, dânsele au pus mâna pe cel puţin doi. Dacă doar se otrăvea eroina, dar nu murea, s-ar fi prezentat „pe surse“ informaţia, apăreau nişte poze melodramatic sexy în tabloide, sau nu se prezenta nimic. Dacă doar dispărea în mod misterios, o televiziune specializată s-ar fi ocupat de dânsa ani la rând; cele nespecializate ar fi bârfit puţin, apoi ar fi râs şi ar fi uitat. Ar fi continuat însă cu toţii, analiza atentă, l