Volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură semnat de Andrei Oişteanu este o carte-eveniment care decelează, într-o manieră remarcabilă, taine înţelenite din istoria mentalităţilor şi a culturii româneşti. De altfel, nici în alte culturi nu cred să mai existe o lucrare de o vastitate asemănătoare. Plecînd din Antichitate şi ajungînd la trupele hip-hop din zilele noastre, Andrei Oişteanu a străbătut în lung şi-n lat, la pas, cu multă pasiune şi răbdare învelişurile temporale ale culturii noastre (şi nu numai) şi a scotocit detectivistic prin sertare şi colţişoare, adunînd probe nu pentru a demasca şi a acuza, ci pentru a scrie o poveste captivantă despre locul pe care l-au avut plantele narcotice şi halucinogene în viaţa oamenilor, de-a lungul timpului. Andrei OIŞTEANU , Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (ediţie ilustrată), Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, Iaşi, 2010, 504 p. Deşi accentul cade pe formele şi pe evoluţia fenomenului în spaţiul românesc, analiza este, în acelaşi timp, şi una comparativă, trăgînd foloasele unei temeinice contextualizări cvasiuniversale a fenomenului. Spun poveste, căci, în ciuda faptului că ne aflăm în faţa unui demers academic de 500 de pagini, rezultat dintr-o cercetare (cu siguranţă anevoioasă, dată fiind „intimitatea“ subiectului) întreprinsă de-a lungul a mai bine de douăzeci de ani şi care integrează surse şi tipuri de discursuri dintre cele mai diverse (istorice, etnologice, antropologice, sociologice, mitologice, religioase, literare, etimologice, lingvistice, arheologice, epistoliere), abordarea elastic-dezinvoltă a unei teme, pînă nu demult ascunse sub preşul de la intrare, face ca vasta materie să respire de-a dreptul „omeneşte“, nicidecum livresc. Andrei Oişteanu recurge la o perspectivă diacronică, fără a refuza parantezele în care se ridică punţi peste timp, atu