Cu un regizor de talia lui Alain Resnais este imposibil să nu priveşti înapoi cu nostalgie la Hiroshima, mon amour (1959) şi L'Année dernière a Marienbad (1961), şi să nu aştepţi să regăseşti ceva din parfumul de odinioară al filmelor sale.

Am încercat această senzaţie de vânare a unui dèja-vu care să mă facă să regăsesc micul strop de cinema resnaisian. Resnais atacă aici o poveste de dragoste desfăşurată cu acelaşi farmec bizar al întâlnirilor improbabile, bizare, mediată în cazul de faţă de un hoţ, un portofel şi un poliţist; Bernard (Mathieu Amalric). În jurul găsirii unui portofel ia naştere o fantasmă care devine din ce în ce mai elaborată pentru Georges Palet (André Dussollier), un burghez care locuieşte într-o vilă minunată, posesor al unei soţii delicate şi înţelegătoare, Josepha (Emmanuelles Devos). Marguerite Muir (Sabine Azéma), o femeie în jur de 50 de ani, face obiectul unei fixaţii erotice, din partea „salvatorului" care-i recuperează portofelul şi-l predă onest la poliţie. Iar acest portofel, ca în celebrul basm, ţine locul condurului Cenuşăresei, mai ales că filmul începe cu preocuparea aparent frivolă, parte a unui hedonism rafinat, a lui Marguerite de a proba pantofi într-un magazin tocmai pentru „mângâierile" celei care-o ajută să-i încalţe pe rând. Evenimentul declanşator se află undeva aici, pentru că plecând de la magazin poşeta îi este furată. Ulterior, portofelul gol ajuns în posesia lui Palet, lângă maşina lui, va constitui raportul simbolic necesar identificării alesei inimii. Pentru că nimic logic nu-l pune pe Georges Palet pe o astfel de pistă riscantă şi cu o doză considerabilă de rizibil, de iraţional. Insistenţa sa de a o vedea - nu o cunoaşte câtuşi de puţin, doar vocea la telefon -, este motivată de realizarea acestui scenariu feeric al basmului, găsirea portofelului stă cumva sub semnul destinului. În momentul câ